Pseudo slide show

Pe vremea războiului din Sodoma, pe când femeile se băteau între ele și bărbații gulivernizați mutilau fetițe. Cum să nu fi aflat de războiul acesta ! Regizorul (plictisit de sclifoseala umană): După gardul școlii nu m-au învățat despre așa ceva. Acolo, sublunar, e încă iarnă. Atunci inventează. Pe vremea când deveneam ulcioare de lut cu spirale roșii și un zeu fluid alături. Decorul : un uter imens, de un luciu perfect, asemănător cu acela din desenele lui Hieronymus Bosch, deasupa capetelor spectatorilor. Regizorul (de o indiferență modernă): Iar spectatorii, dacă nu vor să inventeze, să-și lase capetele pe spate și să respie adânc. Intrarea în paradis e la o clipă de ei. (tușește în microfon) Dom’le, ce nu-mi pac explicațiile ! Merg să-mi sun nevasta. Am mai auzit replica asta. De multe ori. Chiar supărător de des. Inventează, atunci. Personajul monologal, vârstă nedefinită, sex nedefinit, stă fetusoid în uterul suspendat. Se trezește la auzul bătăii aritmice a inimii unui spectator. Interior umed. Regizorul (din holul alăturat): am luat o pauză, dragă. Azi întârzii la serviciu (metroul trece lent, îl vedem prin vitrina din hol). Să-mi pregătești cartofii aia uleioși, scrobiți, care mă îngrașă. (metroul a trecut, reclama unei firme pâlpâie dezordonat). Nu uita de scena de după cină. (suspicios își continuă convorbirea telefonică invizibilă) Între a fi și plantă (deschizând fereastra): Aseară am văzut cum soarele tăia în felii luna și Venus se uita la ea din mormânt. Frumoasă poveste. Păcat că nu s-a scris în ziar sau măcar dacă s-ar fi pus în scenă o piesă de teatru despre asta. (Se mișcă prin interior, scoate o pasăre din colivie pe care o privește îndelung – pe colivia goală -, ascultă un lătrat de câine sălbatic, își face o friptură din pasăre la un foc mic improvizat în interior, pipăie pereții din când în când transparenți savurând mirosul de carne prăjită, de pene arse. Uneori apar prin pereți mâini care se caută, se găsesc, se despart, dispar, reapar mai evidente.) Între a fi și plantă (în tot acest timp): Nu am nume. Unii îmi spun așa sau așa sau Între-a-f-și-plantă. Nu-i cred. Am iubit o singură dată. Era o prezență care m-a trezit de-un timp când mâna mea a găsit-o din accident. (Râde ca și cum ar fi pe drumul țestoasei): era o fată ca mine, cu ochi care nu văd bine, dinți încălecați și o epidermă voalată. Avea o icoană în stânga, o divinitate mică curgând prin aortă și mă privea. Ne-am fi putut iubi mai mult căci aveam tot timpul. Eram bătrân și sufeream de-o micșorare permanentă, așa că ne-am încurcat în picioare și-n fire nenumărate de păr; eu m-am redus până când n-am mai rămas decât o pată gălbuie pe podea. Din acea oră ea mi-a luat rolul (râde ca în labirint) în serios. (Se îmbracă în steagul Americii, își bandajează pe alocuri capul cu o fașă, își umple sacul cu un pătrat, un cuvât viu colorat, prinde o altă pasăre oranj și-o amestecă printre celelalte, un fir de păianjen, și ceea ce mai găsește la întâmplare.) Între a fi și plantă: Mamă, nu te-am întrebat niciodată cu cine m-ai făcut, dacă avea picioare lungi sau dacă te-a găsit în acel moment când tu trăgeai de zor la mașina de cusut. Mamă, te-aș plimba cu mine pe bulevardul ăla parizian unde plouă des și câțiva jazziști se reproduc prin diviziune, însă tu trăiești între pietre. (Coboară pe o frânghie agățată din uter. Merge repede. Sus forme umane intră prin pereți. Regizorul s-a scârbit cu totul de nevasta sa. Nu va mai ajunge acasă în seara asta. Va merge la doamnele alea scârboase, line, poetice și proaste și după un festin cenzurat va deschide ușa apartamentului său și-o va găsi pe soție în zorii mici dormind serenă, desfăcută, optimistă. Publicul merge după personaj. Ies din teatru. Merg pe stradă) Între a fi și plantă (oprindu-se lângă un bunic cu mâna în ghips și cu un nepot alături): aceștia sunt ei. Mi-ar putea fi tați. Nu-i învinge nimeni. Poate titani altădată, acum s-au supus unui proces de automuțire. (Dă noroc cu bunicul, sărută pe frunte pe nepot. Îi îmbarcă în arca sa.) Aici e loc pentru toți rămașii. Soția a sunat mereu la el, a prăjit cartofii până s-a înnecat. Și-a deschis sufletul unei prietene. A băut puțin, cât poate bea o femeie de regizor. Ascultat o soprană până la ora doisprezece din noapte. Între a fi și plantă (făcând să intre în arca sa un pește imens cu burtă deșirată): Acesta ar fi putut să-mi fie tată, ar fi putut să-mi fie iubit, dar mi-a fost prieten în copilărie. Făceam tot felul de șmecherii cum ar fi joaca de-a ne face umbrele din solzi pe când era deluviu, joaca de-a respira prin urechi când facem dragoste, joaca cu joaca. (Începe să alerge. Spectatorii mai bătrâni dacă nu mor, ceea ce-ar fi trist și-am plânge atunci prin gări după ei, atunci cad în genunchi, apoi în brânci). Între a fi și plantă: V-am mai spus că nu mă numesc în nici un fel ? (dansează cu o doamnă cu rochie din anii ’50): Doamnă, va mai spus cineva că sunteți încă tânără ? Doamna : Dansați destul de bine ca să mă mai păcălesc la vârsta mea. Putem rămâne prieteni. Sunt dactilografă (își povestește viața fără îndoieli, simplu) Între a fi și plantă (o africană ține la piept un copil care suge la sân cu ochi mari, clari): Nu m-ați văzut cumva trecând acum un veac pe aici? Mă chema Lug și căutam pe cineva care se micșora mereu. (Femeia cu ochi care nu văd bine și cu piele voalată trece pe acolo. Pe stradă sunt numai femei identice cu aceasta. Unele se plantează singure. Altele zâmbesc din vitrine, din ușa metroului, de pe luna feliată care le este oferită spectatorilor ca « specialitate a casei » pe arcă) Între a fi și plantă ar putea să se sinucidă în fața tuturor și de aici s-ar putea scrie un roman care să înceapă în vremea unui război fericit în Sodoma, pe o scenă goală.