Luna Park

foarte aproape unul de celălalt eu și m. goi cum stau îndrăgostiții toți la fel timpul tău în vintrele mele iar eu îmi cos pielea ta pe trup adînc la început am lăcrimat puțin apoi n-am mai știut unde începi eram o coloană de carne. din noi ieșeau fire neterminate galbene. stăteam chiar în mijlocul camerei care nu avea pereți, ci numai o ușă. ne-a zărit un copil, a venit să ne pipăie. tremuram la atingerea lui și porii se buburuzau. ce lucios e totul, a izbucnit în rîs, s-a agățat de unul din capetele de ață. se legăna. eu îmi pierdeam chipul în pieptul tău. voci. un domn îmbrăcat într-o singură nuanță ne-a luat măsurile, s-a învîrtit pe toate părțile, în cele din urmă a săpat o zi întreagă un șanț în jur. ei au scos ușa din balamale, au construit un trenuleț care urca și cobora în viteză mare pe noi. numai cînd a explodat trenulețul a fost puțin trist, s-a răspîndit un miros de intestine și pucioasă. cîteva fetițe naive, transparente au plutit în aer o vreme. dar s-a deschis un tunel prin noi, au agățat o roată mare, sus pe umeri, care a avut succes la oamenii veniți de pretutindeni. lumea hohotea, fericire, doi nebuni își puseseră unul altuia pistolul la tîmplă. ne toceam în tăcere fără brațe fără șolduri o talpă mare din carne lăsată și un ghem de ață galbenă cu oameni încîlciți deasupra se ridica o gură haotică prin care treceau în cerc căluți de lemn viu colorați pe unul jacques pe unul oblovna pe celălalt ivan ciung și doamna în roșu nebunii țintesc cu un ochi închis