Timpul flexibil din trupul Tandru și rece

O dovadă de stăpînire perfectă a narativității, un joc preconizat pentru sine și pentru lector, Tandru și rece, romanul lui Felix Nicolau editat la Cartea Românească, este reușita actului de comunicare autor-text-receptor.

Selecție în modernitate
Alături de celelalte genuri literare, romanul a învățat în secolul XX să-și cultive și să-și aleagă cititorul, iar acesta din urmă fiind în același timp dominat și dominant (supraveghiind textul, dar fiind și atras cu totul în interiorul lui) se contorsionează și la rîndul său reformulează întregul. Un elitism în sensul bun al cuvîntului definește arta și scriitura contemporană. Romanul, poezia, scenariul gîndesc din ce în ce mai mult nu doar la conținut, dar și la forma pe care o îmbracă. Nimic nu mai e lăsat la voia întîmplării, nimic inconștient, într-un fel autorul devine un creator total, atît pe nivel de text, cît și pe cel de peritext (toate formele care întregesc o scriere). Asta aduce un lector în ipostaza de a sta mereu aplecat pe ceea ce citește, îl derutează, îl împrăștie și îl concentrează în același timp. Din această cauză, literatura ultimului timp își alege cu grijă cititorul, iar cititorul se specialilează și se lasă “vrăjit”. Cînd am terminat de citit Tandru și rece știam că a fost o carte exact pentru omul din mine. Și mai știam că poetul, eseistul Felix Nicolau este un prozator credibil. “Elitist”, dar credibil.


Subiect pentru traversarea obiectivului-text

Nu poți citi acest roman de la Cartea Românească din politețe sau cu o parcurgere interesată. Se citește din plăcere, cu fluiditate. Din perspectiva aceasta totul pare foarte comestibil, normal. Capcana vine efectiv din tehnică. E aici o dovadă narativă bine echilibrată, construind o introducere “fără protecție”, ex abrupto, cu spații bine definite (spațiul-Cosmin și cel al lui Leo) care abia la miezul poveștii se descoperă în fața noastră, noi fiind “spectatori”. Abia finalul foarte concentrat, clarifică și răstoarnă în același timp întreaga situație.
Două direcții, două voci distincte, Cosmin și Leo, fiecare cu trăirea sa și fiecare cu timpul său. Subiectul se desface pe aceste planuri – povestea androginului într-un timp prezent, povestea profesorului de engleză pe coordonata trecutului. Iar trecerea de pe o direcție pe alta, într-un fel de zig-zag precis, capturează cititorul și-l ține treaz. Aflată între limitele lui James Joyce sau David Lodge, formula oferită de Felix Nicolau își conturează propriul colaj, în care toți se pierd, și toate pentru bucuria regăsirii. Dacă jurnalul lui Leo este scris pe o perioadă de cîțiva ani, acțiunea prezentă (aceea semi-detectivistă) acoperă doar cîteva săptămîni. În fapt, s-ar putea discuta acest aspect și ca efect vocal: Tandru și rece aparține în întregime autorului jurnalului, în vreme ce învelișul subțire și iminent este cel al Sabinei. Fondat pe o canava decupată parcă din filmele românești, subiectul traversează repede momente pe care le recunoaștem ușor și pigmentează cu atît mai bine întreaga atmosferă cu cît e văzută prin lentila comicului, un comic fin însă, care alunecă în ironie. Și din această perspectivă este un comic de calitate. Fenomenul Caritas, mineriadele, grevele din învățămînt și ajungînd la problemele internaționale mai aproape de actualitate (atentate în Turcia, cele din liceele din USA), toate aceste evenimente sunt văzute detașat, adunate parodic, fiindcă dincolo de înșiruirea lor, e ochiul autorului care privește reacția noastră la ceea ce a fost, la ceea ce am trăit fiecare și ne e foarte cunoscut. Suprapunerile temporale sunt multimple. În primul rînd timpul textului, apoi cel al personajelor, cel al naratorilor, iar pe aceste etaje suspendate este îndreptat obiectivul nostru, al celor care citim și cel al regizorului-autor. Iar între aceste durate se află o țesătură subțire de semne: “-Nene, cumperi cărămida asta? Să-mi sară ochii dacă nu e d’aia bună, care ține căldura! ” (C II) “Zilele treceau ca în basme: vara stăteam pe o piatră în fața casei și citeam. Cînd se făcea prea cald coboram în strada mare și aduceam două găleți de apă (…) Noaptea puneam piatra în fața ușii sub un bec de 100W” (L III) “O clipă rămase cu cataroiul în mînă, într-o poziție destul de stupidă. Apoi realiză că nu e un banal cataroi, ci o cărămidă, acea îmbinare de argilă, apă și foc pe care Sfinții Părinți o foloseau în demonstrațiile lor cînd voiau să explice natura stranie a Sfintei Treimi. Pe lîngă el se scurgeau șiroaie de oameni în căutare de pradă și de distracții” (C III). Iar așezarea semnelor continuă pînă la finalul bulversant care le adună pe toate să le ardă, așa cum e orice act creator care își trăiește mica apocalipsă pentru a se putea reîntregi. Tocmai acest proces de rupere, dinamizare, mistuire a tuturor poveștilor care formează corpul-nucleu scriitoricesc, face ca organismul romanului să fie unul pulsatil, cît se poate de viu, de adevărat și intim lectorului.
Fragmentaritatea nu vine doar din cupurile operate între spațiile distincte Cosmin-Leo. Dar suntem conțtienți că există undeva o pauză interioară poveștii care face ca fracțiunile să se răspîndească. De fapt romanul reconstruiește o ființă, o ființă de hîrtie, dar totuși una cu o existență certă în planul narativ: androginul Sabina. Personaj scindat, el este centrul în care se adună trecutul, prezentul și apoi iar porțiunea de timp care s-a sincopat. Ca o forță turbionară care adună toate momentele ce construiesc l’être de papier. Climaxul final conturează certitudinea personajului ca prezență, ca entitate, dar în același timp îi sporește relativitatea.
Multitudinea de registre de scriitură, distincte în roman, se prezintă într-o unitate ca o reflexie a ceea ce e realitatea. Textura aceasta seamănă cu un cadru care face intrarea în roman: “Cosmin se încolonează perfect în valul de mulțime care se scurge din măruntaiele stației Piața Sudului. Scara rulantă scoate din abisul metroului zeci de oameni, îi varsă chiar lîngă tarabele cu banane și ciuperci, chiar lîngă florăria acoperită de coroane funerare împletite din garoafe albe și negre”. Avalanșa oamenilor în stradă e oglindirea fidelă a polifoniei romanești. Este aceeași senzație ca atunci cînd te afli în marginea unei parcări de supemarket, unde se poate asculta foarte clar o muzică aproape diformă și totuși susținută. În Tandru și rece, ecourile vin din toate părțile, privirile personajelor se intersectează, corpul se hibridizează și textul se împrăștie, trișează și este de fapt un frumos joc. Căci așa cum se aprecia de către Platon, viața trebuie trăită ca un joc, sacrificîndu-ne, cîntînd și dansînd și astfel omul se apropie de zei, își învinge dușmanii și obține victoria. Oare nu e aceeași viziune restructurată în “Ca să descopere Graalul pur și simplu nu avea destul umor, nu știa să rîdă dumnezeiește. Or, ca să poți rîde dumnezeiește, trebuie să fi trecut prin iadul iubirii și al deznădejdii”. Ne apropiem astfel și de teoria lui Johan Huinzinga (în Homo ludens) care aprecia că jocul este un act de cultură și nu unul în cultură, iar ceea ce face romanul modern este ipso facto un exercițiu creativ cu sine însuși. Deși pare artificios, textul modern este cît se poate de veridic, adunînd în mic frînturile de realitate structurate așa cum sunt ele în timpul prezent.
Dacă ar fi să aleg ceva din Tandru și rece ar fi în primul rînd reușita construcției narative cu scindarea ei finală ca un pact cu lectorul, puțin deep purple și pe zuza. Pe urmă, aș muta cortul la vama veche, în capăt, și-aș trece la o relectură.