Explozii în cer

Mă plictisisem deja de Katrina Oblovna, așa încât am mototolit-o ca pe un cocoloș de hârtie și-am aruncat-o între filele de care trecusem. Căutam în șirul neîntrerupt cu Zamiatin, Tania Stepanovna, Timofeev, Kuklin, Viktor Alexeev, Evgenii, Morozova și nu mai găseam pe nimeni. Erau doar formele lor – ciungi, cârni, șchiopi, ceacâri, siamezi, carnea atârnându-le pe oase. Mă priveam în oglindă și îmi era dor de partea cealaltă. Așa am creat prima utopie: Desfăcusem o plajă fără ocean pe care o priveam drept. Te așteptam să înalți un astru înnegurat, iar tu te străduiai să-l prinzi acolo sus ridicându-te pe vârfuri. Între timp priveam ființele goale care dormeau pe nisip – un fel de femei ce nu aveau capete, străvezii, cu sâni lungi, respirau pe rând. Simțeam cum aerul se surpă și se umflă, iar tu ridicai cealaltă parte. Mie îmi era frică să-l ating, să nu mă ia de pe pământ, să nu te mai văd niciodată. Tu zâmbeai de sub cer și eu respiram o dată cu ele. Un menestrel cânta vechi în colțul sclipitor al străzii. Nu mai voiam să scriu despre nașteri, pentru că nimic nu mi se părea mai scârbos decât asta. Stăteam cu Ivan și cu Ha-Nozri - îmi lipsiseră: - De ce nu mai vrei să scrii despre nașteri? - Pentru că mi-am băgat capul înlăuntrul meu, mâinile și picioarele, și vaginul în vagin și am început să aștept să cresc acolo. Ha-Nozri rânjea ca în icoanele cu prunc. Acum, astrul era la locul lui, auzeam de departe ‘Ocean Music’ al lui Walter De Maria. Priveam încrezători la el. Mă țineai de după umeri și-mi lăcrimau ochii de atâta lumină. Nu, azi nu vom vorbi despre nașteri. Vom privi un rând de martiri, un rând de femei fără cap, un rând de martiri foarte frumoși și un alt rând de ființe care respiră. Totul se absorbea în tot. Doar noi, umani, puteam cădea în utopii.