Final screenplay

Mărturisirea unui posibil regizor: Timpul exista prea mult pentru mine. Mă visam în fiecare noapte prostituată și fugeam enorm. Þineam doi copii de mână într-o imagine paradisiacă, pe un celuloid. Tipar obișnuit cu femeie și bărbat la vârsta când au toate drepturile să fumeze (și pe platourile de filmare): ea îmbrăcată imaginar, el cu o tunică albă pe piele și blugi. Spun (ca și cum m-aș dezbrăca în fața infantelor): Mă dor diminețile când nu fac decât să văd cerul și să mănânc bulimic. Spui (nehotărât, melodios, convingător): Dar a trebuit să te părăsesc. Dragostea era prea mare. Ne repetam în frumusețe. Încă de la început am simțit că eram prea minuni ca să fim adevărați. Ivan trece cu îngerii lui cu picioare în ghips. Ne uităm indiferenți. Cafelele s-au răcit și aceleași ființe dezavuate trec pe stradă ca și ieri. Spun: Lasă-mi ultima replică. Aș vrea să fie ceva de neuitat. Spui: Ca și zilele când ne topeam unul de altul în cearșafuri albe prin gări? Spune: destructurate (cine-i? cine i-a dat voie să intre în scenă? - publicitate) În loc de final: să mă ții minte așa, cu pălăria albă, cu un copil de mână, pe un drum la periferie, să te știu venind dinspre pământuri, neînțelegându-te, înjurându-te întâi cerc, apoi cu fața întoarsă spre țărână și la sfârșit iubindu-te fără sens, de a te naște mare, roșu, pierdut