ioana negoescu

pătura în carouri mi-a rămas prea mică în zori. tălpile au rămas afară. mi se păreau atât de indecente încât îmi venea să le tai ca să le ascund. am încercat să mă ghemuiesc dar nu am reușit. m-am

nu-i nimic. atât ai putut. într-un fel ai reușit. lumea cu gust de cireșe amare a rămas agățată prea sus ca un zmeu și nu poți s-o atingi. nu-i nimic. nimeni nu-ți cere să plângi. nimeni nu poate

mâine va ninge pe alocuri va fi polei. mă voi simți ca o linie albă continuă. îmi voi amorți simțurile. tu vei conduce excesiv de prudent cu toate farurile aprinse. vei semnaliza întâmplările

uite și câteva detalii : -surâsul tău printre lacrimile mele. -tone de oboseală. -o clipă despre care nu vom vorbi niciodată. -o secundă supremă în care înțelegerea noastră ne-a posedat.

Mă îndepărtez de acest zbucium evadând în peisajul idilic pe care-l port ca pe un trandafir la rever. Desfac din memorie sărbători întâmplătoare din nopțile caniculare cu lăutari cântând ceva de

sfârșesc prin a mă spânzura de un clopot. nu pot să merg decât într-o lume a picioarelor. respir în lumea plămânilor. fac infarct în lumea inimilor obosite. la capătul realității e un nod

e poem atunci când tăcerea ta urlă, când gândul tău se dezbracă de această zi și rămâne gol in bătaia unui sunet de corn, când s-a sfârșit vânătoarea, e noapte și ciutele dorm, când ne

ai dat Numele meu unui muritor oarecare de-acum de câte ori te voi privi se va împlini câte-un soroc voi deveni tot mai degeaba. oricine va fi destul de înalt îmi va purta chipul cu numele meu

dimineața presimțeam că ceața avea să coboare adânc în oameni ca într-o vale. M tăcea privind linoleumul verde. ceața coboară în oameni când ei tac. mă gândeam că ar fi bine să spun ceva. o formulă

iau cuvinte și le așez în ordine crescătoare. ele cresc până la tavan ca un sugar uriaș ce suge la sânul meu cu vise. îl hrănesc zi și noapte. copilul gigant se întoarce spre lume și plânge.

abia acum îmi dau seama e același lucru și pe v e r t i c a l ă și pe o r i z o n t a l ă e același rahat cu miezul călduț și dulceag cu mine și cu tine cu

la prima oră am lăsat aceste întâmplări să tragă șapte piei de pe mine, să-mi mănânce suprafețele. foamea lor trebuie hrănită cu descuamările noastre. e liniște în miezul lucrurilor. stau în lotus

trec strada pe sub claxoanele isterizate ale grăbiților zâmbesc le mângâi obrazul prin parbrizele rotunjite ca niște burți transparente le zâmbesc din acvariul în care lumea a rămas suspendată

azi, eu și prietenul meu am înjurat lumea cum venea la rând. apoi el a scris un poem despre un dumnezeu cu literă Mare. eu l-am întrebat dacă e autentic. el mi-a răspuns așa: cred. am acceptat

nu cuvintele sunt cheia. nici toate aceste lucruri care se pot spune. * am adulmecat cadavrul dimineții. rece. extrem de rece și umed. * există un punct din care nu te mai poți întoarce.

ai mușcat din mine. am mușcat din tine. între noi oameni vechi îmbrăcați în haine făcute la normă am pătruns în tine ai pătruns în mine mă cheamă varvara am trupul greu trupul tău +trupul

Uite cum moare și ziua aceasta după un raft din bucătăria de vară Îmi asum orbita goală de lacrimi Se sfârșește ceva esențial ca un sânge Între picioare strâng propria-mi libertate Uite

lucrurile simt arșița ca pe o sărbătoare. se pot în sfârșit elibera prin topire de forma lor fixă. ele pătrund în mine prin spațiile lăsate libere de inutilități. și-au pierdut umbra și se îmbină

în fotografie nu ți se vede ochiul. ești împăturit la dungă arăți proaspăt. încerc să-mi aduc aminte unde erai în anul 2 mii în fotografii nu poți să vezi nu poți să știi nimic despre