ioana negoescu

În dimineața în care iubitul meu m-a anunțat pur și simplu că nu mai e al meu nu am putut să înțeleg pe deplin ceea ce însemna de fapt acest lucru. Îi simțeam vocea rugoasă și indurată între degete,

Mă trezisem cu sentimentul acut că fac parte dintr-un angrenaj. Dacă nu-mi deschideam ochii exact în acel moment, nimic din acest complex uriaș nu ar mai fi funcționat. Pentru o clipă am fost tentată

Doamne, mi-am pierdut calea lactee. de câteva ori m-am aplecat prea mult peste margini eludând legile fizicii, dar nu și legile tale. cândva am avut și o intenție care oricum nu mai contează.

arată-mi ceva ce nu-i aripă nu-i fluture nu-i floare nu-i lumină nu-i zbor nu-i culoare arată-mi ceva ce nu-i șoaptă nu-i strigăt nu-i durere nu-i șarpe nu-i lup arată-mi o umbră care nu-i

azi, într-o zi ca oricare alta, nu vorbim despre iarba rea care crește printre zidurile retinei doar văd că ai un Dumnezeu de nisip care se năruie sub primul meu plâns (aceasta e clipa când nu

șobolanul alb al acestei nopți ne ronțăie frica de la nord vine un zvon ca un destin împlinit nu-l credem. abia am început să ne iubim. zgomotul cauciucat al umbrei tale îmi dă fiori am

îți vorbesc despre libertate acum deși nu te cunosc te văd uneori printre rânduri îmi injectez o supradoză de iluzii în care limita se răsfrânge peste această constrângere eu plâng ușor am

ai dat Numele meu unui muritor oarecare de-acum de câte ori te voi privi se va împlini câte-un soroc voi deveni tot mai degeaba. oricine va fi destul de înalt îmi va purta chipul cu numele meu

în moarte nu există depărtare sub coaja de cuvinte cresc măslini un pescăruș se prăbușește până la catarg (păcat. mai era puțin și aflam.) sub cuvinte sunt oasele tale. apoi alte cuvinte.

vom rămâne așa îmbrățișați orice-ar fi. pentru un timp te voi purta greu în mine cu tot cu inima ta ruginie…apoi te voi naște din nou și mă voi naște cu tine și eu. vom fi pentru a câta oară

eu sunt lătrarul spart al acestui coiot obosit mirosul lui putred carnea lui tare sunt ultima respirație dinspre moarte un junghi la limita dintre umbră și animal urletul lătratul urina lui urât

spectacolul lumii începe cu o umbră aruncată de pe scara rulantă spre cer e tot un fel de a face semne cu barda în trupul firav al mimului condamnat să ne spună de câteva ori pe zi cu aceeași

azi noapte îți spuneam tot felul de banalități fă-mi umbră cu umbra ta râdeai, râdeam ei, nici chiar așa îmi spuneai aruncam primul strat de uzură. sub el carnea se răscolea canibală devorând

această oră târzie din noapte îmi înfige piroane în vise poate dacă ai fi aici fiecare bătaie mi-ar deveni proprie șoaptă dar nu. va trebui să recunosc moartea ta dintr-o mie cu trupul ei

am intrat de bunăvoie în mașina asta de spălat călcat albăstrit albit gătit infinit am completat toate rubricile obligatorii: scris citit vorbit singur tot de bunăvoie și nesilită de nimeni am

chiar dacă aș reuși să uit până la urmă carnea mea înlocuită cu fibra tare a întrebărilor ar răbufni ca o molimă în plină noapte printre visele frumos împăturite din debara ar urla în toiul

duminică, într-un perfect balans ritmul tău mă pătrunde încet, îmi penetrezi gândurile, ajungi mai departe - visele fluturi de noapte se sparg de lumină cu un zgomot surd, dar ce mai

azi noapte întunericul rodea ca un șobolan carnea tare a timpului. îmi era de neiertat această lumină pe care opunând-o umbrei devenea mișcare un tremur inițial îmi crenela gândul. simțeam că

îmi dai voie să fiu tristă și azi puțin, să mă ghemuiesc în colțul meu, să tac, să plâng fără să mă vezi, fără să mă întrebi nimic. am fugit din spital am lăsat totul acolo simțind că las în urmă

credibilitatea rostirii devenise doar un rest mucegăit în memoria mea onirică mai demult o trădare ne rupsese corzile vocale turnându-ne această dragoste mută peste suflete cu timpul am devenit

din casa aceea de lemn, nu de piatră, iubitul meu înflorea prelung ca un ecou îl simțeam în promisiunile unei primăveri anulate zdrobind cu voie și fără de voie inima noastră comună și exterioară,

începuse iarăși tristețea aceea smeadă unduioasă cu ochi migdalați prin care alunecam amândoi ca-ntr-o plecare de carne pașii ne erau inutili oricum plecam doar într-o eventualitate (spuneai că eu