din când în când aveam nevoie să plângem

începuse iarăși tristețea aceea smeadă unduioasă cu ochi migdalați prin care alunecam amândoi ca-ntr-o plecare de carne pașii ne erau inutili oricum plecam doar într-o eventualitate (spuneai că eu distrug sensurile) atunci îmi smulgeam straturile de ură și pe cele de dragoste înfășuram frustrările pe stâlpul însângerat al infamiei îți improvizam chipul din zațul de ieri (prea mult negru pe fond de porțelan alb made in china) cioburile zilei ne tăiaseră carotidele cu o tandrețe vrednică de această cadână pe care o adulmecai posedând-o cvasistatic insidios din când în când aveam nevoie să plângem atunci femeia din nord se întorcea cu spatele înecându-ne în apele înghețate ale iertării asta ne întărâta într-atât încât ne mușcam propria tristețe până la os