ioana negoescu

am în față respirația lui care se prelungește mult într-un suspin au încărunțit majoretele. nu se mai poartă diolen (dar mama nu știe) îi așez chipul de bărbat tânăr în rama coclită verzuie

ieri ploua atât de tare încât nu mai vedeam că plouă, nu mai auzeam că plouă știam doar că de undeva un uscat se târăște din noi ca un mal dintr-o mare de lacrimi eu îndrăzneam să-ți spun

În sfârșit te-ai privit în oglindă încă mai cred că ar fi fost mai deplin gestul dacă l-ai fi înfăptuit ca pe o ispășire scările urcă în ultimul timp fără tine deși poți să vezi de undeva de

eu, bine. ca în fiecare dimineață deschid întunericul cu deschizătorul de tablă îmi vărs amarul din cafea pe marginea ultimului vis fac câteva exerciții de dicție spun „da” cât mai clar cu putință

dai ignore și te alienezi liniștit. dintr-odată ai tot timpul din lume sau l-ai pierdut pe tot, nu mai contează de vreme ce lumea stă suspendată de sfoara și săpunul pe care ți le-ai pregătit în caz

doar ceața aceasta ne mai susține undeva în desimea ei opacă lipindu-se de noi insidioasă, intimă, cât să o mai putem respira încă printr-o altă ploaie, mai albă. doar acest foc mai răzbate prin

clipele se plimbă stridente în josul și în susul trupului meu care așteaptă. să vină următorul. să se dezbrace. apoi să moară. bărbați sleiți de puteri ca niște fanți de împrumut și femei între două

cândva aveai o mai bună și blândă înțelegere a lucrurilor ele se desfășurau inimitabile în perimetrul de ceară al retinei tale mă orbește semnificația acestui gest inutil prin care tu mă dezlegi

Dacă ar fi să vorbim mai pe șleau am visceraliza această scară și i-am pune în vârf un ficat fără venă portă fără vreo sfoară care să-l lege cumva de funcția lui nobilă salubrizatoare Am

hai să nu mai vorbim despre moarte nici despre viață să nu mai vorbim despre sortimentul acela de fericire care se usucă la soare ca un salam de vară să nu ne mai prefacem că știm când avem

eram atât de frumoasă atunci la picioarele tale atât de speriată că nu pot să plec că nu pot să rămân că am în sânge un drum care mă saltă peste iubire mă aruncă în stradă printre străini

Uneori când tot aerul dintre noi se încinge îmi imaginez că în pământ râmele sărbătoresc ființele penetrându-le somnul ca niște vise umede postume și târâtoare știu că vom deveni teferi

am încercat să recit întâiul poem stând în picioare apoi în genunchi zburând prea sus sau prea jos ca într-un film cu nebuni am încercat să-l recit miercuri să-l recit violet să-l recit

golesc timpul de conținut îl sug savurându-l ca pe un os plin de măduvă apoi mă cuprinde o lehamite scurtă de care mă scutur evitând clipele nesărate în fiecare miercuri mă îmbrac în violet așa

avem atât de puțin timp să ne îndoim toate ar putea deveni reale în ultima clipă chiar acum când îmi spui că e prea târziu te regăsesc în surâsul de cadână al morții nimic nu se compară cu

un copil îmi oprea inima în loc prizând-o cu două degete ca pe un fluture mă scufundam liniștită în puritatea gestului său ca într-un cerc de apă înțelegând totul dintr-odată perpetuasem cu

sparg cerul sparg luna cu muchia mea netocită vezi sunt tot mai periculoasă tot mai ascuțită cămașa de forță mi-e largă pot să mă mișc între ziduri să bat cu limba neagră de plumb ca

Adnana nu era numele ei adevărat. Îl inventase odată într-un compartiment clasa a doua în una din multele ei călătorii de-a lungul și de-a latul. Dar era și Adnana, de asta eram sigură. Era ca și cum

Avusesem o altă părere despre moarte. Credeam că e odihnitoare ca o toamnă, că e coaptă și grea ca un fruct, că e ploioasă în sensul neroditor al cuvântului… Niciodată n-aș fi crezut că e atât de

nu-mi amintesc chiar totul. undeva un bocet îmi bruiază amintirea sau o voalează cu umbra lui acustico-algică. nu știu de ce mă exprim chiar și acum în termeni medicali pe care se pare că îi cunosc