surpătura

clipele se plimbă stridente în josul și în susul trupului meu care așteaptă. să vină următorul. să se dezbrace. apoi să moară. bărbați sleiți de puteri ca niște fanți de împrumut și femei între două vârste cu sânii lipți de coaste așteaptă un verdict. „ce-ar fi să mor cu voi” mă gândesc în timp ce mă spăl pe mâini de toată treaba. hai să ne prindem într-un lanț macabru de pacienți în pijamale cu dungi legați prin reflexe maladive de aceste clipe care se fâțâie ca niște curve pe sub nasul nostru oferindu-ne nimic până la urmă decât iluzia unei vieți potențiale.de data aceasta eu sunt cea care mă las cucerită de mirosul feromonic al acestui început de sfârșit. sau sfârșit de sfârșit. deși nu mai contează, am între degete nisipul unei mări pe care nu am văzut-o niciodată. i-am admirat depărtarea gustând-o de pe buzele unui poem prea înalt care începea de undeva din pământ și se înălța doar puțin peste moarte. atât cât să fie. eu îi colindam nopțile ca o bocitoare penibilă și aruncam în el cu umbre într-o patetică încercare de a-l aduce la suprafață. care nu există. „pământul începe de aici în jos”mi-a spus măsurând din ochi urma coastei din care mă născuse.”eu sunt doar rădăcina gândului tău despre mine, cel celălalt” mai spuse adâncindu-se într-o altă iubire ca într-un mormânt proaspăt. acum știu de ce clipele acestea se fâțâie obscene prin mine surpându-mi așteptarea.