teatru spontan și după ureche

azi noapte îți spuneam tot felul de banalități
fă-mi umbră cu umbra ta
râdeai, râdeam
ei, nici chiar așa îmi spuneai
aruncam primul strat de uzură. sub el carnea se răscolea canibală
devorând resturile acrite de-aseară
mai bine să fugi și eu să te prind să cad apoi înjunghiat și să mor
ar trebui să punem o cruce mare de sticlă în dormitor
scena se întâmplă spontan și după ureche așa cum ai visat-o cândva
din tavan atârnă o spânzurătore de carton și o bicicletă schiloadă și veche
iar pe scaunul cu rotile stă în fiecare clipă tot altcineva

eu sunt o pasăre phoenix cu toată cenușa adunată sub aripa stângă
tu te ascunzi într-o moarte doar până când începe să plângă fata din ultimul rând
căreia nu i-am spus că de-acum toate se întâmplă după ureche

mă prefac că sunt încă
te prefaci că mai ești
poate așa prefăcuți formăm cumva o pereche…

nu se poate!

decorul ia foc dintr-o oricât de mică mistificare
trebuie să fim noi înșine fiecare
facem cu rândul când plouă chiar dacă ne spală fardul albastru și gros
eu urmez sar în gol cade scaunul destul de firesc
tu fumezi umbrindu-mă tandru cu profilul tău aspru frumos

în fundal o Margaretă se desperechează rostind tot mai stins:
te iubesc, nu te iubesc, te iubesc…