ioana negoescu

mă bucur că ai ajuns și pe la mine...și eu te citesc de la un timp, chiar dacă în tăcere.
ioana.

planul meu secret era să ajung și eu anul acesta acolo, să mă asigur că sunteți bine, frumoși și bronzați. din păcate nu pot să fiu decât cu gândul și sufletul la voi, în timp ce alte părți mai puțin importante din mine rămân să se bronzeze pe malul unei alte mări, ceva mai îndepărtate...
vă doresc o vacanță frumosaă cu multă poezie și soare,
ioana.

Crina, ai reușit să trezești în mine nostalgii...îmi amintesc cum a fost prima oară în sală când eram terorizată de gândul că voi obosi să ventilez manual pacientul anesteziat. mă bucură mult de tot felul în care reușești să vezi omul din pacient. faptul că poți să rămâi mai mult la căpătâiul lui și să-l asculți când e cazul, faptul că-i vezi aparținătorii și percepi toată acea suferință a cărei dimensiuni ți-e teamă s-o recunoști dar nu poți s-o ignori. cred că vei fi un medic foarte bun. pentru că ție chiar îți pasă. restul se învață.
te citesc cu mare plăcere. tatăl meu spunea că medicina nu e poezie(era și el medic:)) eu cred că și medicina e poezie. cred că totul e poezie...

Mihai, mă bucur că ți-a plăcut versul și că ai citit și restul. sper că a meritat. te mai aștept cu drag,
ioana.

Gelu, cred totul e doar căutarea unei identități. până acum singura certitudine e acest poem care-mi preia toate funcțiile vitale. mă bucur că ți-a plăcut. te mai aștept cu drag,
ioana.

enervantă și neputincioasă această durere. mușc din mine și mă reîntregesc în poemul acesta care totuși există...

Gelu, ai înțeles esența acestui text și asta chiar mă bucură. mulțumesc.

deși mă țin tare, trebuie să recunosc că mă impresionează profund aprecierea sub semnătura lui Felix Nicolau. mulțumesc mult.

Daniel, îmi place mult titlul comentariului tău...da, chiar aceasta era ideea cu tentă cinică, poezia, nu ca o stare de grație, ci o expectorație...da.

Costin, nu mi-a furat nimeni parola, aceasta sunt eu, cea de acum. poate cineva mi-a furat viața și așa arată ceea ce a rămas în urmă. cu adevărat dezolantă starea aceasta, nu?

Iulia, din păcate nu pot să renunț la versul acela...mă bucur că ți-a plăcut totuși ceva :) te mai aștept.

Ela, deși nu treci foarte des pe la mine, simt că ești mereu aproape. poate pentru că te citesc cu multă plăcere în fiecare zi...:) mulțumesc.

Ramona, cred că ai citit ceva geșit acolo...oricum imaginea nu are rolul de a fi estetică în sensul clasic al frumosului. te mai aștept pentru a vorbi despre acea poezie nescrisă în care cred și care se poate vomita pentru că provine dintr-o lehamite, așa cum ea poate să provină dintr-un prea plin de viață sau de moarte.

nu că ar fi nevoie să atrag atenția asupra poemelor tale, pentru că ai mulți și avizați cititori, dar din când în când e bine să-mi înving inerția(lenea, cu alte cuvinte) și să-mi exprim admirația. poezia exprimă inițial un raport și trasează coordonatele relaționale în cuplu într-un mod original marca\"Li\". poezia mă face să văd totul cu o oarecare prospețime și vervă. am observat că în poemele tale imaginea nu lâncezește niciodată și provoacă foarte acut imaginația.
mi-a plăcut mult:
\"creierul meu în pantaloni scurți
aruncă pietricele în geamuri\"
versuri \"ștrengare\" ce camuflează oarecum rădăcinile cerebralității în iubire.
nu știu de ce, dar mă uimește dualitatea aceasta perfect armonizată în tine între spiritual și carnal.

te citesc cu mare plăcere. sunt o fană:)
ioana.

Maria, întotdeauna m-am salvat fugind în ireal. nu întotdeauna am lăsat un bilet pe masa din bucătărie...:) mulțumesc mult. te mai aștept cu drag,
ioana.

Iulian, pozele cu scheleți sunt lucrările unuia Beksinski, un artist pe care eu il apreciez mult pentru că reușește să-mi creeze stări contradictorii. ți-l recomand cu drag. eu cred că ți-a plăcut că textul nu e feminin. de fapt are și o mică istorie legată de citatul din subtitlu. te mai aștept.

Ioan, dacă nu ai putut să o recitești e foarte ok. personajul e un nevrotic singuratic care se sinucide în final urându-i pe cei de la care cerșea puțină iubire.

Ok, deci de acum o să mâncăm suprarealism pe pâine...:)

Emil, trăiască maneaua fracturistă! știu...

Cornelia, nu știu a cui e lumea, dar nu prea are importanță, eu tot mă joc cu ea :) te mai aștept.

îți răspund cu întârziere și cu bucuria de a te regăsi aici cu un comentariu din care reiese că ai surprins esența. pentru mine e mare lucru :) mulțumesc mult.

mă suprinde plăcut comentariul tău și faptul că ai observat lipitura. într-adevăr, la început existau doar primele șapte versuri...mulțumesc.

va multumesc mult pentru aprecieri...

aș vrea să-ți dau un răspuns, dar nu pot. cred că noi ne-am născut ca niște naivi într-o lume de trădători și de prădători...:) covorul pe care stăm e de vânzare. totul e de vânzare, Emil. și ceea ce nu are încă un preț nu înseamnă că e neprețuit, ci se poate lua pur și simplu, se poate prăda.

Andu, dacă nu aș fi așa cum sunt, nici poemul acesta nu ar fi așa cum este, adică previzibil și plictisitor, dar spălat pe dinți cu pasta recomandată de asociația medicilor dentiști de undeva.
poate că nu te-ai prins încă sau ai uitat că eu nu-s ploieșteancă, nici revoluționară și nici prea glorioasă nu sunt și nu am fost vreodată.

e adevărat că uneori îmi mai pierd caii de la bicicletă, dar ăsta e un risc asumat...:)

te mai aștept cu drag,
ioana.

Dodule, eu îți mulțumesc mult pentru că m-ai lămurit și pe mine cum stă treaba cu jurnalul. poate mă fac și eu eseistă, ca tine, că poezii nu știu să scriu, deși m-a bătut gândul cândva să fac ginecologie acolo unde toți medicii sunt poeți, după cum bine știi. am făcut câteva stagii în care m-am lămurit care e principala figură de stil.
nici jurnal nu cred c-o să mai scriu, că poate găsește careva pagina în care am scris ce voi face mâine și în care mă îndoiam că mâine chiar există, ceea ce ar putea să fie periculos din punct de vedere al încadrării. ori la vârsta mea nu-mi mai pot schimba specialitatea și rămân recuperator.
nemaiputând anunța pe nicio cale sfârșitul lumii am ajuns la concluzia că el trebuie puțin amânat.
și începui să joc.
când mi-a venit rândul să tupesc m-a pus careva să număr până la infinit. încă n-am ajuns până acolo, dar cred că sunt totuși destul de aproape. bănuiesc asta de când toate ce sunt au devenit impare, adică nu se pot împărți la doi.

deci, eu zic că în afară de faptul că ești viu deștept și păros, Dodule, ești și foarte norocos dacă înțelegi tu ceva din reply-ul ăsta :)

Mariana, hai să jucăm!...