despre durere

10 august 2006 N-am plâns de mult la un film. Până azi. Film realist, despre familie, m-am smiorcăit vreo 15 minute. Au folosit trucuri sensibilizatoare: personajul pricipal nu își îngăduie să plângă, deci privitorul plânge cu sughițuri ca să compenseze. Sunt sensibiloasă și obosită. Ieri am început practica la chirurgie. Am avut norocul de a fi luată în primire de o asistentă cu sentimente. Nu că n-ar avea… Asistentele, spre deosebire de medici, mai au sentimente umane, nu foarte ascuțite, dar există. Am văzut doar doi medici veniți în vizite: tineri. Numele mari, mamuții nu cred că mai știu să schimbe o pungă cu urină. Între saloane și sala de operații e o breșă. Mi-a luat ceva până am realizat ce se întâmplă, și până am realizat că toți credeau că sunt de la colegiul de asistente, deci m-au pus să fac treburi pentru un izbitor IQ de 50. Nu strică, mai înveți cum să faci cocoloașe de vată, cum împăturești o fașă, cum să o tai, cum nu funcționează foarfeca, cum să faci economie la leucoplast, ce e rațușca și cum se ține ca să urinezi în pat, de ce miroase la septici, unde e farmacia, cine-i sora șefă (“nu știi??” “!?!”), ce se întâmplă cu biletele de trimitere, cum faci o injecție. Injecțiile erau scopul meu, asta și o mare de luat tensiuni. Primulului om înțepat de mine i-am dăruit apoi o brânzoaică, a fost un moș la 85 de ani, un pic surd, uscățiv și emotiv. Mi-a și zâmbit după injecție. Dacă ești frumușică, faci injecții imperceptile. Sunt nemaipomenită, cum pun mâna pe-un bărbat îl anesteziez, numai zâmbete și voie bună, săracii. Operații de patruzeci de centimetri, tuburi coborând pe trei căi din ei, și totuși, zâmbesc după injecție. Dar asta n-are nimic cu presupusa mea frumusețe, pentru că ei au nevoie doar să știe că există, că-i vedem și sunt importanți. O întrebare face cât zece calmante. Nu mi-aș dori să ajung vreodată într-un pat de spital. E un mediu rece, și cred că e așa peste tot, nu doar la chirurgie. Se leagă prietenii între oameni, asta e poarta de salvare, pentru că altfel e o vânjzoleală fără sfârșit, asistentele nici nu pot fi învinuite de lipsă de umanitate, sunt prea puține la numărul pacienților. De dimineață îi iau tensiunea unui domn proaspăt operat. Îl întreb de sănătate, îi admir fermoarul de pe abdomen, își revenise năuc după anestezie, fericit, voios, simpatic. La două ore mă întorc la o nouă tensiune: e palid, respiră groi, și e foarte transpirat, o transpirație rece. Îl doare operația, e dezorientat, cu tensiunea prăbușită. Mă gândesc că nu știu s-o iau eu, că-mi onorez IQ-ul de 50, deci trimit asistenta, căreia el îi spusese deja că îi e rău. Asistenta, după ce mă ia la palme de ce intervin, într-un sfârșit se duce: tensiune foarte mică, la două minute, domnul e pe targă spre sala de operații, iar medicul strigă la mine de ce-am spus cu voce tare că pacientul nu e bine. Soția lui și fiul rod capătul patului, deci înghit pioasă muștruluiala. Apoi mai dau o tură sănătoasă de luat tensiuni, bătrânei și proteze încântate și mi se întoarce pe dos stomacul simțind mirosul mâncării, aduse pentru bolnavi, amestecându-se cu mirosul fetid de pe secție. Pe scările spitalului căutând-o pe Pușa, toată lumea știe cine e Pușa doar eu nu, acostez un brancardier. Îi zâmbesc frumos, că se poartă, și mă instruiește cum să mă echipez ca să intru în sala de operații. De cum intru, sunt din nou luată de gât pentru că am atins cu halatul instrumente sterile. Noroc cu masca, n-o să mă recunoască pe coridoare să maăia de păr. Părăsesc sala în șuturi și intru într-o alta, unde operația e pe sfârșite, se curăță bolnavul. Mă uit lung la masa cu intrumente sterile, mă plasez la un metru de ea, și-o privesc cu respect. Pe masa de operație, un abdomen desfăcut, trei doctori în jur, toți tineri, deci nici unul din numele mari. Alți studenți veniți în practică mi-au spus că întrebau și li se explica ce se întâmplă, eu însă mă fac mică la acel stimat un metru, deschid ochii și nu zic pâs. Medicii discută între ei ca la o șuetă. La un moment dat se observă plantarea mea în sală fără scop și sunt băgată în seamă. “Domnișoara cine e? N-am mai văzut-o pe aici.” Îmi spune unul dintre medici. “Sunt în practică” “A.. Ce an?” “3..” “Acum terminat?” “Nu, trec în 3”… “Eh… ce vremuri în anul 2…” râde pentru sine, între timp celălalt medic se întoarce țintit la mine: “a! tu ești fata de pe secție!” “da…” el mă păruise, lucru ce îl reia de la a doua replică “nu te superi, nu?” nu…. “trebuie să înveți” da… Ca o diversiune de la greșelile mele multiple și repetabile, fac doi pași spre stânga, gravitând în jurul mesei cu instrumente sterile, și ajung undeva la capul bolnavului. Era domnul cu tensiunea. Un mic șoc. Personajul principal nu-și permite să plângă, deci privitorul plânge cu sughițuri ca să compenseze. M-aș plezni peste frunte. Sigur că era el, doar același medic l-a luat din salon, pe targă. Dar nu, nu mă pleznesc peste frunte pentru că sigur aș dărâma ceva, împinge, rupe, desființa, și cum am mască, nu se vede că`s drăguță, nu mă iartă nimeni. Aparatele oricum nu merg, nu se știe tensiunea bolnavului, perfuzia nu funcționează, pacientul a pierdut mult sânge, motivul pentru care era acum pe masă, redeschis, e hemoragia internă. Nu se cunoaște tensiunea omului, perfuzia schioapătă, deci tensiunea nu poate fi restabilită, șefa asistentă de sală (Pușa!!) înjură birjărește lângă perfuzie și nimeni nu se miră. De nimic. Fac un pas în spate, medicul mă urmărește cu ochiul, ce vrea? Fac încă un pas, cu domnul de pe masă râdeam acum două ore, ar putea muri chiar acum, pe masă, deja mă vedeam la înmormântarea lui, plângând cu suspine domoale lângă soția ce-a făcut un preinfart pentru că eu în salon i-am spus “e rău!”. Doctorul încă mă privește, nu deranjat, altcumva, asistenta înjură de-mi duduie urechea internă, gata, plec din sală, ce face? Operează sau flirtează cu mine? Caut din ochi ușa, găsesc un culoar, mă mai uit o dată la fața domnului de pe masă și ies, “dă`l în pizda mă-sii azi și mâine, fute-l-aș să-l fut…” încet și sacadat asistenta suduie stativul de perfuzii. Dumnezeu cu el! Sigur, de acolo am venit acasă, să citesc Cărtărescu, ehe… Cărtărescu, drame existențiale, cum ar arăta oare Cărtărescu sub anestezie. Sufletească. Ar dispărea de pe masă. N-ar mai fi.