buchet din cărămizi

buchetul îmi amintea o după amiază de vară în care a murit cineva lumea devenise o minge mă jucam cu ea pe maidan îi trăgeam șuturi în fund sărea mai departe mă salvam de la moarte prin eliminare experimentam teama. tăiam cu ea în privirea ta de oțel ea se încovoia sub sângele unei carotide suave cred că întorceai capul prea des priveai peste umăr atunci camionul verde devenea real un copil obraznic îl trăgea de o sfoară râzând iarăși schimbai buchetul. îl făceai din cărămizi refractare. eu ardeam pe dinăuntru. în rest eram rece ca gheața tu râdeai cu mâna pe inimă. îmi păreai sincer și liber. erai șomer și cântai la ghișeu. forțele de muncă păreau dintr-un poem fracturist. scriai meticulos la rubrica experiență cuvântul gol doar lumea intrase în poartă treceam dincolo prin ea ca un prunc printr-o mamă rotundă când ploua experimentam tristețea. ne salvam de la moarte mimând lucruri eu aveam o pornire morbidă. jucam întotdeauna cu negrele îți citeam gândurile cu voce tare. considerai că e un act de o mare senzualitate să mor la sfârșit nu mai apucam să aflu dacă e adevărat. mă simțeam ca un animal provocat să muște din botniță. cărămizile putrezeau verzui ca niște flori. cărămizile se ofileau ca niște trandafiri ruinați.