Ioan Postolache-Doljești

voievod
stăpânitor peste gând și cuvintele tale
m-ai surprins
aplecându-te peste cuvântul meu scris
mulțumesc
fără falsă modestie eu cred că e un
poem
întra-devăr vulgar
dar profund
cum e și viața pe-acest pământ...
și-s trist. falși pudibonzi tac...tic-tac...tic-tac...
comentariul tău
singular ecou al ziselor mele...
cum să nu-ți mulțumesc
că-mi dai speranța să cred
că nu rag în vânt ca un bou?!...

cu prietenie, Ioan.

Pesemne, urme sesizând
Pe rochie, ea m-a privit atent
Și mi-a trântito-n cap zicând:
Da' ce,-s ... nevastă second hand?

am supărat-o, măi,fir-ar să fie...
și mii de scuze-ți cer dar tot îți spun
c-ar fi un "act artistic" de mai mare râsul
de soața cucului ar fi cacofonie.
și încă-ți spun ca la duhovnic
c-am vrut să-ți fac o bucurie
dar n-a ieșit...
o vorbă bună poți să pui
să fie pusă la "OffTopic!"
neinspirata-mi parodie?

cu iertăciuni și cap plecat, Ioan.

arătându-mi

musca mea era o drosofilă
captrivă într-un geam termopan
mă privea cu ochii ei roșii
am întrebat-o ce e cu ea
care-i sensul
a dat din aripă arătându-i
gaura prin care se scurge condensul
și-a dat peste ochi așa cu lăbuța
mă ruga
îi era sete cumva
am ademenit-o cu o cană de must
drumul și l-a găsit ușor
aruncându-se cu capu-nainte
în sucul un pic pișcător
de limbă
am scos-o c-un pai de chibrit
udă pe foaia de scris
merse o țâră împleticit
și căzu cu gaidele-n sus

ce să-ți fac draga lui tata bețivă
eu nu mai sunt demult sugativă...

cu mulțumiri pentru îngăduință,
eventual cu scuze, Ioan.

scuze pentru răspunsul târziu dar de la postare acum am deschis.
da, și eu am rămas surprins recitind acele însemnări și la fel, am zis
poate și ce scriem acum, peste cinci, zece ani
ni s-or părea mai pline de sens, parcă trăite mai plin.
imaginea vinului cu floare și periatul se leagă și-aș
fi vrut dar... așa mi-a fost freza atunci, la ce în fotografia de-acum
să-mi mai vopsesc părul?
mulțumesc pentru semn, stea și vorbele bune,
pentru mine, ca pentru oricine de-aici, e mare lucru... Ioan.

mă rog
poate incerc să cred
(o spun și nu vreau să te supăr)
că neputând să crezi
în purități de nufăr
bănuitoare te învârți în cerc
în cercul falselor păreri
și de complexe iluzorii
șocând
ca și acum
întruna repetând...
încerc să văd de faci un cerc
și număr
241 de cuvinte
lipsesc 119
sunt dezamăgit
doar te-ai jucat
ai chinuit în zori
o mână de cuvinte
și mă întreb
care e vina lor...

e-o glumă? poate,zic. Ioan.

cuvintele domnului. zi de zi, ceas de ceas, vers cu vers,
cu noi tot scrie și scrie poemul lui fluviu,
tragicomic al vieții umane.
ca orice poem care se respectă trebuie să aibă
mierea,sarea și piperu lui, adică mewtafora.
tu ce zici, nu-i așa că poeții sunt metafore ale lui dumnezeu
și că după chip și asemănare trebuie să fie și ei în actul creației?
am comis-o, instinctiv și nu-mi pare rău,
de vină nu-s eu și de vorbele tale mă bucur...

Dorina,ca mereu, o mare și îngăduitoare doamnă... sărut mâna.
despre ce fericire,despre care trubadur este vorba că eu nu știu...
aparenta doză de ironie din "felicitațiuni" o iau ca o întindere
de vorbă a celui care ar vrea să mai spună ceva și mă bucur...

Răzvan, las-o mai moale cu entuziasmul pentru că sunt capabil
de lamentabile banalități. e de ajuns să vezi cât am stat
la atelier și pagină de autor și-mi dai dreptate.
cum să nu, sunt măgulit de vorbele tale și tocmai de aceea
te-ndemn la realism...

cerându-vă iertare de răspunsul târziu,
bandaje pe suflet vă pun, Ioan.

o răbufnire cu gust de lacrimă poemul
scris dintr-o suflare
un tablou al singurătății feminine
colaj în care cuvintele sunt petece de piele
ruptă în jupuire de suflet
pentru că da
universul trăirilor ei
la vârsta când fluturii
sunt conștientizați ca trecute omizi
când mamă fiind
viața se umple de griji
când timpul cândva perceput ca un zbor
e de fapt un târâș prin glodul clipelor
în acel univers interzis cunoașterii masculine
îmbrăcată într-o iubire uzată
în brațele singurătății-n de sine
nu-i rămâne decât mimarea unei
împliniri existențiale
un fel de maimuțăreală pentru ascunderea în ochii
din jur ce-o privesc
adânca-i tristețe
invocând numele adormitei și ridicată cu trupul la cer
se înțelege că orice nume ar purta femeia
e tot o Mărie născătoare de prunc
și pruncul e mereu dumnezeu pe pământ
la picioarele căruia mamele speră
și plâng...
poem adânc răvășitor

de greșesc iertare sunt doar un bărbat. Ioan.

a se citi, "cu palmele pline de sânge"

și muștarul crește exuberant chiar dacă-i mărunt
ca clipele viețuirilor noastre
suntem
cum să-ți spun
călători cocostârci
zvâcnim din aripi mii de mile marine ca
într-un picior spriziniți
să prindem din balta vieții
puiul de șarpe-al iubirii.
știe oare
mă-ntreb
limba cocostârcului
gustul trupului de șarpe?
bipezi ne imaginăm că ocean e
prăpădita noastră de baltă...
biped într-un picior
cocostârc e poetul
imaginându-și că din târtița lui
răsar trandafirii
că dumnezeul cel mare e el
copil alintând spice de grâu
și călacrima caldă ce cade din cer
pe rază de soare
e nomenul fast
din clipa nefastă
a ridicării și căderii din cer

da
viața
la un moment dat
poate părea un poem obosit
dar cine bagă mâna în foc
că-i așa?...

cu toată considerațiunea, Ioan.

de vrem sau nu vrem
viața ne naște
ne trăiește cum vrea ea
și ne omoară
să putem
ca de atâtea și-atâtea ori
a uita...
de ce oare
în clipa de bine
o regăsim minunată
și-n cea nefastă rău blestemată?...

cu interes al lecturii, Ioan.

paralele verticale
pe fușteii existenței unii oameni
urcă și urcă crezând
în aparenta superioritate a înălțimilor
de obicei un fuștei e beteag
și-n clipa din urmă-n cădere
terienii pigmei
sunt de fapt utiași...

*

viața
până la urmă
să recunoaștem
e-o curvă
naivi până la hemoragie de tâmplă
ne joacă pe dește
al dracului
ne place când geme
de plăcere
și credem că sub noi e Diana
numai că ea
ne preface în cerbi
și
bieți Acteoni
suntem rupți de câinii ei nesătui...

ca totdeauna sincer, Ioan.

doar de la cununie sunt furtună.
concubinaju-i hăț pentru stihii...
naivule, ce sunt nu sunt anomalii,
al meu ești, zi mersi că-s încă bună.

e legea firii, mii și mii
de tăntălăi întreabă-i și-o să-ți spună
c-au fost betegi la bibilic sub lună
cu mâna bâjbâind chiloți... prostii...

credeai cumva în clipele senine
în liniște și tihnă? ți-a zburat
din creier neuronul și nu-și mai revine...

nici pe departe-i dorul blestemat
ce dă năvală peste tine...
te țin în sah, hei,hei, ce crezi că am uitat?...

doar de... dragoste, fără pretenție de... sonet, Ioan.

te-ar strânge timpul de gât îți iei o clipă zăbavă
fugitiv să vezi ce și cum măcar simpatiile spun
un ochi e pe ceas celălalt galopează-n citire rapidă
fotografic în câmp vizual ceva te surprinde ceva te intrigă
se-nfiripă cuvinte cheie a doua iute citire diagonal și...hopa...
tot timpul e clipa care îți cere dilatează-mă umple-mă...

ce faci?
ești programat la dentist.
nu te mai doare măseaua de minte?
ignori un răspuns rămâi cu gura căscată privind la soborul
tăcut aparent de cuvinte un declic undeva le preface-n imagini
se cere un anumit ritm de citire...
cuib de singurătate de ea numai știută
ea cu ea în oglindă feminină toată voit bărbată
într-un monolog hamletian...
nimic nu-i făcătură nimic nu-i trucat
libere în stările lor cuvintele vin șiroind de pe suflet
intensă trăire lirism la greu...
cum să nu-mi manifest empatia
cum să nu-i mulțumesc clipei care m-a răsfățat
cu înțelesurile și subînțelesurile unui poem adevărat?

cu scuze de vorbă lungă, Ioan.

las floreta-nfiptă
nu voi așterne un cuvânt
pe albul ei. tremurătoare-n vânt
să pară crucea de pe criptă.
cum tâmpla mea-i lipsită de repere
și e-n continuă uimire
de tot ce-n viață e iubire
o spăl cu vise efemere
și o clătesc cu flori de gând,
nu ca poet ci om de rând
și șuguiesc din când în când
cu prietenii cum fac și-acum
cu tine, Neculae...
de ironii, de dușmănii, tristețe,
nu vreau să știu că prea curând
sortită-i viața pe pământ
a se petrece...

Ștefane, în pieptănatul babei
eu văd un optimism nebun
și zic că-i bun.
păi nu suntem și noi aicea niște babe
vorbind de-amor, iubire-n poezii
și nu vedem că lumea arde
că-i la un pas de-a nu mai fi?...

cu scuze de rigoare de am spus prostii, Ioan.

să răsucim cuțitu-n rană:

minciuna stă-n a ta vorbire
ca viermele în trup de mere
și patimă nu e că ea-i tăcere
e doar mimare de uimire

visezi victorii efemere
în ițiiri prolifică ivire
și-un dor absurd te ține în robire
crezând că poți să jalonezi repere

pământ cum ești ești și-a ta criptă
că mai târziu ori mai curând
azi sigur inorogii alergând
oglinzi îți sparg sub iureș de copită

un precupeț prin ale vieții piețe
pășești tiptil și cumperi doar tristețe...

cu prietenie, Ioan.

o felie de suflet
brută trăire împodobită c-o stea
și doamne de-ați ști cât aș vrea
să fi fost o minciună...
dacă mă bucur cumva
e că mai sunt pe lume
suflete pure
în sinceritate de a rezona...

cu plecăciune, Ioan.

aș spune:
"întorc izvoarele
sub cețuri de piatră
fulgerele să-mi aprindă
căpițele de fân în a somn"
și
"tu cobori în mine
salamandră-nflorată cu ochiul domol"...
pentru o mai consistentă sugestie.

o poezie reușită. Ioan.

suntem niște carnețele de notițe în care viața
când cu drag când cu silă când cu ură
scrie caligrafic sau mâzgâlește sau apăsând până
la ruperea vârfului de creion
(creion totdeauna chimic
să nu se steargă să nu se uite) poveștile ei.
aici ne lăsăm răsfoiți de vântul privirilor ocazionale...

mulțumesc de privire și de cuvintele de suflet. Ioan.