sonetul trist

să răsucim cuțitu-n rană:

minciuna stă-n a ta vorbire
ca viermele în trup de mere
și patimă nu e că ea-i tăcere
e doar mimare de uimire

visezi victorii efemere
în ițiiri prolifică ivire
și-un dor absurd te ține în robire
crezând că poți să jalonezi repere

pământ cum ești ești și-a ta criptă
că mai târziu ori mai curând
azi sigur inorogii alergând
oglinzi îți sparg sub iureș de copită

un precupeț prin ale vieții piețe
pășești tiptil și cumperi doar tristețe...

cu prietenie, Ioan.

Poete, la o critică privire,
Sonetul tău e doar peltea de mere,
Că nu e măiestrit precum se cere
Spre-a provoca, prin insolit, uimire.

Asocieri de vorbe efemere
Căznite în modesta lor ivire,
Nu lasă cititorul în uimire
Și greu ating impusele repere!...

Dar, tu, talentul scoate-ți-l din criptă,
Fiindcă sunt convins că, în curând,
Pe fila albă pana-ți alergând,
Va ignora floreta mea înfiptă

Și-atunci putea-vom aclama prin piețe
Potop de ironii, dar nu tristețe!

citindu-vă mesajele, prieteni
gândesc că-s ticluite cam în grabă;
când slova fierbe e ușor s-o piepteni,
cum procedează-n vâlvătăi o babă.

las floreta-nfiptă
nu voi așterne un cuvânt
pe albul ei. tremurătoare-n vânt
să pară crucea de pe criptă.
cum tâmpla mea-i lipsită de repere
și e-n continuă uimire
de tot ce-n viață e iubire
o spăl cu vise efemere
și o clătesc cu flori de gând,
nu ca poet ci om de rând
și șuguiesc din când în când
cu prietenii cum fac și-acum
cu tine, Neculae...
de ironii, de dușmănii, tristețe,
nu vreau să știu că prea curând
sortită-i viața pe pământ
a se petrece...

Ștefane, în pieptănatul babei
eu văd un optimism nebun
și zic că-i bun.
păi nu suntem și noi aicea niște babe
vorbind de-amor, iubire-n poezii
și nu vedem că lumea arde
că-i la un pas de-a nu mai fi?...

cu scuze de rigoare de am spus prostii, Ioan.