Poezie
până la sfârșit de întunecare
ave C.I.
2 min lectură·
Mediu
toate lucrurile care te opresc să visezi
sunt chiar în fața ta
în casa ta, în amărâta aia de casă unde o iei razna,
împreună cu toți aceia care jură că te iubesc
și îți
spun că te iubesc drept în față, deși (poate) nu te cunosc, nu te știu,
un fel de replică a actorilor și a acrobațiilor perfecte de peste tot
care mai ales nu se văd
și
nu se deconspiră prea lesne, decât uneori,
apăsându-te pe viață și peste piept zicându-și că ești bine, și că nu te asfixiezi,
împreună cu ăia care stau în casă în timp ce tu faci dragoste
ca o maimuță-video, pe un aparat de ascultat cum bate inima,
cu aceia care te îmbolnăvesc, până când (în sfârșit) te duci și tu la cer
nici măcar nu au auzit cum e când îți cade lacrima pe linoleum, cum se sparge ea,
pe linoleumul acela amărât;
și ce să faci, trăiești singurătatea
că maimuță nu poți fi, cum să fii, că e sfântă mărie
măcar de sfântă mărie să cazi din lut și să fii om;
dumnezeu e dumnezeul cel bun, se lasă și peste maimuțe, și peste argintul lor din lacrimă,
căci și maimuțele plâng, deși sunt sub zăbale și gratii prea groase,
și deasupra e dumnezeu,
până în veci,
cum să
nu?
maimuțărește-te mamă, căci suntem amândouă maimuțe,
căci eu sunt maimuța oamenilor
cum pot fi
și te
duci la un cer liniștit/liniștit/
că ai scăpat, că nu mai ești singur,
că doar dumnezeu cu umbra-I îți intră în casă, desculț,
după ce și-a lăsat încălțările la ușă
ca să nu te mai sperii atât.
012.254
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Iulia Elize
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 273
- Citire
- 2 min
- Versuri
- 34
- Actualizat
Cum sa citezi
Iulia Elize. “până la sfârșit de întunecare.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/iulia-elize/poezie/14111724/pana-la-sfarsit-de-intunecareComentarii (1)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
scris dintr-o suflare
un tablou al singurătății feminine
colaj în care cuvintele sunt petece de piele
ruptă în jupuire de suflet
pentru că da
universul trăirilor ei
la vârsta când fluturii
sunt conștientizați ca trecute omizi
când mamă fiind
viața se umple de griji
când timpul cândva perceput ca un zbor
e de fapt un târâș prin glodul clipelor
în acel univers interzis cunoașterii masculine
îmbrăcată într-o iubire uzată
în brațele singurătății-n de sine
nu-i rămâne decât mimarea unei
împliniri existențiale
un fel de maimuțăreală pentru ascunderea în ochii
din jur ce-o privesc
adânca-i tristețe
invocând numele adormitei și ridicată cu trupul la cer
se înțelege că orice nume ar purta femeia
e tot o Mărie născătoare de prunc
și pruncul e mereu dumnezeu pe pământ
la picioarele căruia mamele speră
și plâng...
poem adânc răvășitor
de greșesc iertare sunt doar un bărbat. Ioan.