Ioan Postolache-Doljești

de e în spațiul poetic triosetul
sau logoree, nu știu cum îl vezi,
oricum, pentru atenția acordată,
îți mulțumesc. Ioan.

perplex privesc poezia
ca pe un lacăt cu cifru
13 versuri stau ca la cina de taină apostolii
cu hristos
număr cuvintele și sunt patruzeci și
la număr ca mucenicii din Sevastia
ce să înțeleg
încerc variante dar mă las păgubaș
prea multe sunt permutările
lacătul rămână închis
și-mi zic doar atât
că e o bijuterie verbală
plină de sensuri ascunse
îi dau un sens ce-mi convine
mă simt atât de bine
îcât îți spun mulțumesc.

cu dragul citirii, Ioan.

punându-mi în valiză lucrurile de plecare,
curate, călcate, împăturite frumos.
își trăgea pe furiș nasul și se stergea
la ochi cu dosul pestelcei.
-de ce plângi,mamă, m-am rățoit la ea
cu vocea gâjâită de nodul din gât, doar nu plec la război.
-nu plâng,Ionică mamă, cred că e de la fumul
de la cuptor. ți-am făcut plăcinte cu brânză și învârtită
cu nucă și sâmburi de zarzăr cum știu că îți place...
tata ivit în prag îmi face un semn și eu mă duc după el în grădină.
pe după umeri îmi pune o mână. - așa e ea. ești al treilea
pui ce îi zboară din cuib și o doare. e mamă.
măi băiete, eu atâta îți sun: de azi nu mai ești copil ci
mânzoc în hamuri băgat. aș vrea să rămâi lângă noi dar dacă nu se poate,
cu gândul vom fi la tine oricât vei fi de departe, dar ține minte ce-ți spun:
vei fi printre străini. cuvântul să-ți fie cuvânt, gândul să-ți fie de bine.
vei da de capcane, ferește-te în ele să cazi făcând vreo prostie.
nu te înhăita cu nemernicii. o faptă urâtă se ține de tine ca și corneții
de coada oii. să nu zici: hei și ce? sunt secretele mele nespuse la nimeni
și că totul se poate lua de la început. oricât vei fugi de trecut, într-o zi tot te va ajungr din urmă... și să mai știi că ce faci azi va fi
amintirea de mâine, iar într-o zi,când și tu cărunt ca mine vei fi,
privindu-te în oglindă,de tine să nu-ți fie rușine, frumose amintiri doar să ai.
și să mai știi că oglinda părinților sunt copiii,
Ionică, tată, să nu ne faci de rușine...

mama și tata-s sub glie.
m-ai trimis în trecut și-mi fac pentru viitor
o frumoasă amintire citindu-te...
cu drag și stimă, Ioan.

poate fi înterpretată și-așa
doar că eu chiar sunt curios ce spune Ioana,
de-o spune ceva...
mă întrebam de mă mai citești,
văd că da și mă bucur.

cu prietenie,Ioan.

are nevoie de două aripi și,
doamne, câtă dreptate mai are...
la început fiecărui cuplu îi pare
că aripile-s de șoim.
mai devreme ori mai târziu,
o aripă obosește și moare sătulă de zbor,
cealaltă se mai zbate o vreme
dar nu mai e cu putință
desprinderea de la sol
și cuplu-i struț în pustia cea mare -
singurătatea în doi...
aste gânduri au trezit poemul citit
și cu ochii minții am mai văzut
o mână de prost zugrav dând cu var peste
o frescă în care un șoim,pe fundal albastru de cer,
e-n largă plutire sub soare...

pentru atât adevăr cât cuprinde,
poemul acesta merită cu prisosință
citit, recitit și o stea. Ioan.

atenție și înțelegere nu pot
decât să vă mulțumesc, mulțumesc...
cu toată stima, Ioan.

când îți dai seama că degeaba ai aripi
dacă nu te mai ajută să zbori și-atunci,
să scapi de utopii și angoase îți zici:
fii mulțumit și bucură-te de universul care ești
asumându-ți limitele. da, cum să nu,
cu alte universuri poți fi tangent,
cu unele chiar te intersectezi dar nu uita că,
la modul general,mai toate îți sunt paralele
și-n trecătorul zbucium al vieții tu ești
aproape tot timpul singur, cum singur e în tine
dumnezeu cu chipul tău în tine răsfrânt.
iubește-l pur și simplu fără o clipă să te
întrebi de ce și nu-l minți. în tine păstrează-l
până la moarte copil și pe limba lui vorbește-i
cu sinceritate...
așa am făcut și mă bucură nespus de mult tangența
și pentru atenție și stea vă mulțumim.

sărut mâna, Ioan.

se vrea a fi perfect zic unii
te crezi poet și-ți șlefuiești cuvântul
în amăgirea vană că vei fi celebru
nemulțumit mereu Sisif
îți iei în cârcă bolovanul
și între timp îți trece clipa ziua anul viața

eu am să-ți spun că totul e definitiv
că poezia e și ea
captivă-n coaja unui timp trăit
și că poetu-i pasăre și cuib
când scrii de fapt depui un ou în cuibul tău
momentu-i fast și unic cu fiecare ou
trăiești miracolul creației

câte-or fi linpezi n-ai de unde-a ști
cloceștele nu le ciocni nu le răci
și speră că-ntr-o zi
vor sparge puii coaja și
leiți cu tine vor cunoaște zborul
minune-n ochii care-i vor privi...

pe-aici nu plouă rece curat
poleiul de ieri m-a dat de pământ
azi zăpada-i mai sus de genunchi
și ghipsul mi-atârnă în fașă de gât
hei și mi-am zis citind eu versul tău
fii bucuros că ți s-a dat cu stânga
să bați în taste
în ritmul inimii să mai depui un ou...

cu scuze pentru vorbă lungă
și mulțumiri pentru prilej, Ioan.

dintr-un singur motiv,
e vorba de paharul de vin.
când m-am trezit, în grădină
era un butuc de vie gros cât un șold de femeie.
mă cățăram pe el ca Tarzan și mâncam,
toamna târziu, bobițe din strugurii negri, mici și-ndesați,
cu o aromă sălbatică-n ele.

hăt,târziu când am vrut să-l tai,
pe locul lui să fac garaj pentru mașină,
aproape orb, trecut de 90 de ani,
mi-a spus bătrânul:
e mare păcat... aici l-am găsit,
e gheara găii, soi dintr-o viță străbună...
amintiri, amintiri...

la vremea aceea nu știam de ce, la cules,
butucul întins copertină,
era mereu cel din urmă.

pe zece ari în grădină erau soiuri si soiuri,
de la Nohan până la Busuioacă,
timpurii, medii, târzii,
întru pofta noastră firească a celor cinci copii...

aparte din strugurii acelui butuc,tata vin făcea.
ca pana corbului cu irizări de albastru vinul era.
copil, mă uitan în găleata de vin
ca-ntr-o oglindă...
mama spunea: amestecă-l Iordache dar el,
c-un zâmbet șiret din buze țocăia
și dădea a negare din cap...
hei, făcea mama,zău, ești încă nebun...
și nu știam de ce mama râdea.

o mână de om la vremea aceea eram.
tata mă lăsa să bag degetuțul în paharul lui de vin
după care-l sugeam...

.......................................

în hardughia singurătății, citindu-ți poemul,
am adus din debara o sticlă din acel vin,
paharul e mare, de bere și l-am umplut,
m-am uitat în el și m-am văzut parcă un pic mai senin.
în amintirea părinților și de sufletul lor
las câteva picături să curgă pe jos,
restul îl beau cu înghițituri mici,
bucurându-mă că tăcerea ta e făcută bucăți...

mulțumesc pentru amintirile ce mi le-ai trezit.
sărut mâna, Ioan.

lasă beția să se mai lățească,
(hâc), cu înc-o zi, de ce, noi știm...
ce naiba, e doar ziua noastră
și-ar fi nasol,(hâc), mahmuri în ea să fim...

și-i zi doar "uimire".
știam că într-o zi mă vei uimi.
vreau să cred că azi e prima zi
și nu ultima.

felicitări, Ioan.

pur și simplu îmi descriu starea când scriu.
da, nu-i omenesc că tata s-a sărutat cu moartea pe gură
și două din copilele lui,acasă, sub bombarnamente,
aveau să moară. da, nu-i omenesc că în fundul
grădinii noastre n-am avut mult timp acces datorită
jucăriilor,capcane de moarte zvârlite de avioanele nemțești...
și așa mai departe...
că e citită de unii ca proză ori de alții ca poem nu-i bai,
e trecută la personale,
s-o vadă fiecare cum vrea...Ioan

pentru luminița aprinsă în gara pustie...
sărbători cu ghirlande de bucurii, Ioan.

e vorba doar de-o păpădie...
de-o păpădie îmi aduci cu versul aminte,
a cărui fulgi
nu-i i-am spulberat în vânt niciodată...
cât de frumoasă poate fi iubirea
neconsumată...

burghiu și alizeu perfect, păi,da,...
felicitări, Ioan.

nereușită cu care
ai vrut să surprinzi...

hopa! mă uit.fotografie,ioc.Biografie,nema.
dar dacă?... prima pagină... asta-i!
se explică îndrăzneala limbajului și nu numai...
ideea ți-a venit,cum chiar tu spui, citind
Travesti de M.C. sub plapuma lui a adăugat prenumelui
ți-ai ascuns existența ta masculină, mimând femeia sexi a poeziei.
hei, bravos,Dorine,îmi scot pălăria. mă bucur că nu trebuie
să-ți împrumut mustața.

cu urări de și mai și... Ioan

e un ceva inefabil
universal valabil
perenă în timp
citind zisele tale
(incitat
pe bune
de ăl cu gura căscată și părul zburlit)
o dată și încă o dată
doar am zâmbit
e o atitudine doar
vulgară și plată
și totuși...
atunci am citit-o
spre început de la coadă
ce-i drept
un pic schimbată
"îmi veți fixa barba în cer
oho am cururi pizdulici mutilate
ca un tren picioarele voastre din spate
îmi par în urma mea
unde să vă descarc animalelor
și cu această coerență ce naiba să fac?"
și-am râs
dura asta e de fapt o timidă
urâtă frumoasă de unde să știu
dar dincolo de cum vrea să pară
îmi pare a fi...

zâmbind pe sub mustață, Ioan.

poate, gândeam, epuizați pe palisade,
văzându-și uniformele atârnând pe ei ca pe gard,
unii le-au lepădat pur si simplu cu arme cu tot
rămase fără muniții.
alții au dezertat plecând spre alte cetăți
crezând că acolo-s mai multe provizii.
din plictiseală sau cine știe din ce alt motiv,
real sau năzărit,unii și-au pus uniforma și arma cuvintelor
în boccea,s-o zvârle în podul confortabilei civilii...
am rămas puțini în cetate.
e timp de pace, depănăm amintiri, visăm și trăim...
nici strâmtă nici largă uniforma o simt ca mănușă,
ba parcă am făcut dependență de ea...
ne privim unii pe alții dar nu ne prea vorbim și,
ca mie,cred și vouă vi-i atât de dor de cuvinte...

m-au surprins plăcut vorbele tale;
ia uite Ioane,mi-am zis,ți-a luat ura bocancilor tăi, i-a găsit
și ce dar frumos ți-a făcut Moș Nicolae...
cu sincere urări de La mulți ani
și mulțumiri, cu toată stima, Ioan.

Ștefane, suntem mereu în mare iubire și mare gâlceavă
cu noi. poate ăsta-i motorul cel bun al gândirii,
să umplem distanțele speranțelor de vis,luând
în calcul sau nu, poluarea pe care o facem...
nu te subestima. în peniplena lumii poetul e o movilă,
un deal ori un munte, cine știe câte izvoare ascunde în el
și când vor erupe?
cu mulțumiri de atenție și vorbele unt
pe pâinea mea suflet.
cu prietenie Ioan.

...aruncat-o-n cap...

mi-am zis terminându-ți de citit poema
de masochism prea plină
și iar mi-am zis nu te grăbi
și ți-am privit din nou fotografia...
măi fata neichii
ochii tăi îmi spun
mai mult de larga ta zâmbire
poema asta nu ești tu
oricât o strigi în gura mare
dar eu te felicit
pentru talentul tău de dedublare...

da ești poet atâta îți mai spun... Ioan.