Ioan Postolache-Doljești

pentru că tu ești dragoste și nidare naștere și gură-n țiparea venirii pe lume mângâiere necondiționată de mamă că ai luat chip de fată să știu ce-i mirarea sfiala pășirii spre tainica fire a

când ți-a crescut copac umbros în priviri era tot primăvară iubito și eu credeam că e doar o toană îți atârna ofilit ghiocelu pe sân te-ai lăsat dezbrăcată albă și moale statuie plângeai în

mi-a trebuit o viață de târâș înot și zbor bezmetic prin clipe de mâl în mine spre alții până să înțeleg că ochiu oricât l-aș holba tot orb e mai departe de pleoapa orizontului oricât aș adulmeca

binecuvântat ca bărbat cu de toate să te iubesc femeie te-am iubit cu voluptatea risipitorului binecuvântată cu toate mrejele vieții cum pot fi altfel decât un veșnic ademenit poieni albe de

iau manolina uitată și-ncerc acorduri ce ne-au făcut fericiți anchilozate degetele au uitat să apese pe note mă simt mizerabil pun pana-n căluș și-o arunc cu toate coardele ea scoate un

vrei nu vrei ca-n niște sertare se-adună în timp cunoașteri cum ar fi bunăoară că grâul e bun pentru pâinea de toate zilele că orzul e bun și pentru malț ovăzul te face să nechezi că meiul a fost

cu fiecare definitivă plecare din cercul celor dragi ție îți simți mai acut vulnerabilitatea și-n suflet un cârcel chinuitor de disperare-n neputința ta de oaspete al pământului gâtuie sec cu o

toarnă-mi iubire fi-ți-ar să-ți fie lacrimi și sânge de domn să beau și să uit c-ai fost vipera oarbă ce a mușcat inelarul de-a cangrenat și cu tot cu inel a căzut suflă-n gemetele ce m-au ars

mic fiind frecvent constipat cu prurit era silit fiziologic vorbind să se scarpine-n ur gest inestetic dar bun credea el taică-său nu și-l tot plesnea peste mâini frustrări dureroase aduna în

albastre neguri din ochii tăi curg perete parcă aș fi de cascadă gelozia ți-a înlocuit ciclu și vrei să m-ascunzi ochi de femeie să nu mă mai vadă lipcă de mine te ții oriunde mă duc te

în goana secundelor timpul se naște și moare o simt subliminal cu toate celulele după n zile nimic nu rămâne din cel care sunt pe o fotografie în care azi nu mă recunosc am scris la moment

copilă naivă și pură desculță prin rouă râdea la întâmplătoare atingeri de frunze și fluturi și-n joacă cerea buburuzei să zboare brațe deschise oriunde-o primeau primăvară era și rază jucăușă

cum sunt nici nu mai știu de-o vreme când râd simt în râs o crispare și bucuria se duce naibii am devenit imun la durere și-n sinusuri simt înțepături calde doar când văd un prunc stâlcind

amăgitoare tăceri de cristal între noi "întâmplătoare" și prea dese întâlnirile furișe chemări în surprinse vezi doamne priviri două bile suspendate părem într-un halo de

eram bărăganul tău înflorit după primăvăratice ploi m-ai căutat peste tot și unde-ai simțit bătăi din adâncuri ți-ai făcut cuib ca niște lăcuste în holda de vise eram în nopțile scurte priveam

stă agățată-n văzul tuturor atingerea unei mâini i-ar fi de ajuns corzilor să-și scuture praful armonii din nou să reverse dar prea multe degete are o mână să numere pe cei ce s-o

îți jur îmi spuneai în noaptea albă de iarnă cu disperare șoptit am greșit ningea liniștit pe părul tău despletit cuibărită în palma mea mâna ta tremura vorbeai eu ascultam viscolul în

aș vrea să mă trezesc deodată cu zorii nu hăituit de gânduri în întunericul nopții în fața ferestrei deschise să mă întind și să casc ca un leneș motan să mă simt ca un prunc miruit și spălat

aluatul ăsta căruia i se spune viață frământat e din pulberi stelare și apă de dor dospit de lumina țărânii să-l coacă pe dumnezeu pâinea noastră cea de toate zilele... de clipă furați din

la alegere terasă la masă ei doi nu se știe de când chercheliți primul din ei cu emfază admirăm și slăvim ce iubim luăm în derâdere și disprețuim ce urâm curva asta de suflet plină de teamă tot

din cărți aveam oarece cunoștințe despre lumea deltei imaginar fascinat de miracolul bănuit al vieții din acest habitat la limita dintre pământ și apă hoinăream cu undița și minciogul pe umăr pe

uneori mă simt electron sictirit de mama atom care încă mă ține dar pe ultimul strat izolat și gata oricând să scape de mine lasă-mă-i zic cel puțin cât mai am de trăit să mă mișc uniform

și calcă prin zloată zăpada fleșcăită murdară o simte răceală udă-n picioare atent să nu cadă ferit se strecoară printre vârstele străzii prea mulți într-a treia își îndreaptă spinarea constată

recunosc oare de ce atât de târziu c-am fost egoist în plăcerile mele poate unde eram prea tânăr și nu conta că-n tremol mângâiam mandolina sau că rupeam nepăsător că-l doare din sicomar o