Ioan Postolache-Doljești

părând o fantomă în gard uitata năframă atârnă în târlă cornutul cu ciutul sub clar de lună se bat cap în cap oile rumegă cu jujeul la gât câinele urlă noaptea de gheață în

reflectoare cuvintele mi le bagi în ochi să nu-ți citesc pe chip viclenia numai că vezi tu mai sunt și circar văd falsul de-aceea te las în plata domnului în piuă să bați cât vrei apa de

leg zilele cu mici noduri de somn nestrânse prea tare cu fundă în zori dezlegarea să-mi fie ușoară sunt om și aș vrea... dar animalul își cere obolul de timp și i-l dau să-și golească colonul

nubilă, bună-bunuță,(scuzați pleonasmul) înțărci vămile renunțărilor toate, superbă, goală, deschisă, pe spate, în tine-mi sting năvalnic orgoliul și spasmul. nuntiri de senzații! fato, cât

aseară ascuns în plușul prosopului de baie îți urmăream mâinile trecând peste fruntea largă și părul întins. cu ochii închiși cu fața în sus te lăsai biciuită de apa fierbinte să-ți

oul minune şi enigmă a lumii mâna dibace în scop mercantil îl sparge la un cap şi la altul atât cât să intre acul seringei îl goleşte de conţinut apoi migălos îl împestriţează în fel şi chip să

copil neștiutor și curios priveam de pe buza gropii cum jos puneai în coștei oasele vechi ai ridicat hârca și-ai zis gropnicerilor râde de ce-o fi bucuros ai pus-o în săcușorul de pânză și-n

ghiocelul şi pruncul ce suge la sân, Dumnezeule mare, câtă puritate, câtă speranţă în ei de verde, de pace... de unde atâta cruzime în lume, de unde atât întuneric în inimi? e primăvară.

mă-ntreabă unii cum trăiesc cu ea. aşa şi-aşa, răspund, nici rău nici bine, vine cam rar şi stă puţin la mine, n-o pot opri oricât aş vrea. de felul meu am fost şi sunt discret cu viaţa mea,

să scriu un poem despre nimic e o provocare parșivă primul impuls a fost să te-ntreb de vrei un poem despre tine dar ca oricărui infractor îți acord prezumția de nevinovăție chiar așa ce-i

cum n-am știut venirea-mi în lumină și nici pe ale ei poteci cum voi umbla călcând în gropi, în străchini, sau pășire lină, și nici de ce preabunul Dumnezeu alesu-m-a să-i fiu părtaș pe

Minerva Big Bangul din lobul frontal Uni și Tinia Menvra conglomerat de păreri vrute perene dar doar bănuite-n simbolul nefiresc de deschisă poartă cu nume de OM menhir fără trup apogeu de

întâi s-a privit. era gol. coajă de ou. sunt uşor ca fulgul nenins... şi-a deschis un ochi. în urechi năvăli un vuiet imens. l-a închis repede, de frică, pupila-i să nu-i fie ţinta nevinovaţilor

întins a reproș sub unghie nu negrul mâniei apa se tulbură până în lacrimă buricu-i tăiat în lentilele sparte măreau peste poate umbre defecte credeam... să nu mai crezi în tâmpenii un bot

.............................................. văd că nu ești pregătit pentru pas imaginează-ți că totuși există un loc ideal pentru o minte normală te-ntreb ești normal în haosul ăsta de

ziua şi noaptea se îngână ca nişte bebeluşi fără de dinţi, de-afară îmi zâmbeşte luna plină fără de vârcolaci, fără cosmonauţi, gândesc şoptit să nu-mi trezesc tăcerea... fiorul dimineţii ca

la ce folos și pentru cine fiorul când tăgăduirea lui e evidență în albeața ochiului mort și-n urechile fără timpane în efemera lui existență zădarnic cu limba pipăie sufletele în ele să-și

pe ceru-nceţoşat al eului ce sunt în zbor plutind mi-apare o cruce fără nici un nume în vis plutesc şi vesel râd se uită cunoscuţi la mine de ce se simte ăsta-al dracului de bine habar nu

frumoaso cu gură de miere polifloră îţi mulţumesc că ţi-ai adus aminte de noi şi-ai venit să mă vezi acum când toamna-i pe ducă ce fac mai întâi ia loc aici pe genunchi ştrengăreşte să-ţi spun