Ioan Postolache-Doljești

Cum trecuse de doișpe și patul era tot neprimitor iar cheful de a butona televizorul sau a naviga pe internet era zero, își zise că singurul lucru bun ar fi să vadă ce și cum e cu Atlanticul

"dorința din cunoaștere ucisă-i mereu de afecte" parafrazare după Spinoza. fiecare dimineață e-un arc din care te smulgi săgeată spre-o țintă oare de ce n-o atingi îți zici cu năduf

veni-vor zăpezile nămețind tăcerile frunzelor moarte. mă voi lua, așa, în brațe ca pe un prunc zvârlit pe terasament din trenul vieții. oblojindu-i rănile și strângându-l la piept îi voi arăta

m-am rătăcit în mine de-o vreme. mă caut în inimă și-aud doar dupăiala cum fug. sub tâmplă mă strig. în zădar. tâmpla e antifonată de gânduri pâsloase. întreb ochii de m-au văzut. se uită în

următoarea stație, Parnasul! anunță bătrânul șofer cu glas ros de tutun. am tresărit. ca un pahar cu leșie peste care se toarnă acid sufletul s-a umplut de emoții, de nerăbdare. reacția a fost

e în viața asta dat să fie și-o vârstă-a turbării în tine se răscoală acum animalul legat lanțul te ține-n pripon și ai vrea să fie iar ca pe vremuri uită-te la câinele nostru când erai

Te-ai trezit iar cu noaptea în cap și umbli bezmetic prin casă. Cum? 13 grade? Te mănâncă buricul degetului, dar gândul la raportul dintre pungă și prezumtiva factură,îi taie pofta de sărut cu

alene prin parc doi pensionari la braț... miros de crizanteme -.- năsuc și mânuțe lipite de geam... prmii fulgi -.- părinți la azil, copii fugiți în lume... geam cu păianjeni

Aiureală și râd cu râsul plin parcă de bube. Ambiantul mai suprarealist ca pictura lui Dali. Lumea e ca-n real,(la naiba, îmi zic, cât real mai e în lumea asta somnambulă?) un furnicar pălăvrăgind de

noapte de toamnă- prelunga tăcere din ochii tăi stinși .-. ecou de clopot- frunză îngălbenită pe leagăn de vânt .-. semne de iarnă(?)- brumă pe proaspăt mormânt dorul de

soare de toamnă- moșul zâmbește șiret amintirilor -.- cules de ghebe- versuri pentru poemul iubirii duse -.- ploaie măruntă- fată bâtrână mutând triste mătănii

Îmi spunea deunăzi, când l-am vizitat, un tip doxat în inginerie genetică, dar cu internări repetate la numărul nouă,că știe secretul cum să facă un inorog, însămânțând o iapă, zice el, artificial cu

moleșită-i grădina lăstarii sunt goi frunzele cad atinse de bruma târzie toamna e-n toi și scârțâie teascu-n șurub găleata se umple cu sângele viei strâng gutuile soarele blând în gustul

o viață întreagă am împărțit cu tine lumina azi ochii tăi n-o mai văd și pe mine mă doare retina până în lacrimă cuvinte de-o viață cu tine am împărțit urechile tale azi nu le mai

Mai rouă ca roua sufletul tău și eu nu știam... Douăzecișinouă a lunii a șaptea ora patru din zori. Senin chipul tău părea de copil adormit cu mânuța sub obrazul întors. Cum te ajutasem c-o

ea a trecut lăsând în urmă discret o dâră de parfum adulmec nu știu de-i salcâm tei liliac ori crizantemă stau în răscruce privesc lung a fost s-a dus cum s-o ajung sunt patru puncte

cuibărite pe pernele noastre par tăcerile toate în colțul dinspre apus cuibul rândunicii e gol în pânza păianjenului ce-l împresoară curentul geamului deschis face să tremure trupul uscat al unei

nici greu nici ușor pur și simplu tăcut și cuminte în el gândul meu ca un electron în jurul unui atom de granit din stânca uitată de timp gravitează cât sunt lumină mă-ntreb gândirea o biată

te blestem prietene să n-ai parte să dormi cu uitarea în pat să nu vorbești cât ziua-i de lungă în casa ta cu tăcerea în zi de duminică te blestem blestemul meu să se prindă să nu-i dai

reflectoare cuvintele mi le bagi în ochi să nu-ți citesc pe chip viclenia numai că vezi tu mai sunt și circar văd falsul de-aceea te las în plata domnului în piuă să bați cât vrei apa de

plouă demențial întunecat e cerul și geme-n vânt pădurea în hăul de deasupra titanii fără chip cu trăsnete își tună mânii asurzitoare și fulgere de groază harapnice de foc singurătatea

de dragul lor și nu i-a fost ușor cu multă răbdare a ales ea neghina și boabele sterpe apoi le-a spus e timpul vostru s-alegeți bobul cel bun de sămânță ca restul făină să fie pentru pâinea

cu mațul golit tragi apa ți-i corpul șâclit de sudorile nopții sau poate de visele stinse nu știi oricum din oglindă se uită la tine un chip ciufulit chip nu bădie mai degrabă chiup la