câinele nostru

„Viața'' are o fațetă a violenței asociată cu o ''vârstă a turbării'', când ''câinele'' din tine latră belicos a răzvrătire și mușcă din emoții, iar ''cușca'' lui construită în suflet ''e goală'', căci ''câinele'' ce are fizionomia ta cutreieră spațiile tenebrelor.
Uneori îmi vine să cred că avem o viață de ''câine'', însă îmi trece în momentul în care mă apuc să concep poezii.

Debutul poemului l-am cam sărit... :)
Acum văd că finalul nu e chiar
de neprevăzut...

Steluța o meriți însă...

și surprinzătoare interpretare, Răzvane.
mulțumesc de popas și semnul lăsat.

Ștefane, nu e și nici n-am spus că-i
un poem autobiografic. dacă ai să-l mai citești încă o dată
ai să vezi că nu-i altceva decât un simpu sfat...
dacă în "este" se merită steluța și-n "re" se pare că nu, nu-i nici o supărare.
de se poate ia-o-napoi, de nu, consideră ca mine și tu
că ai scăpat-o din întâmplare...

cu prietenie, Ioan.

supărăcios mai ești... :)
N-aș lua steluța înapoi nici dacă aș putea...
Sincer!
E un text foarte bun, doar că uneori vorbesc
nimicuri și interpretez greșit sensurile...
Ce să-i faci, "la o poezie, o mie de cititori o mie de poezii"...
Cam așa zicea Octavian Goga...

Cu prieteșug!