Ioan Postolache-Doljești

m-așteaptă un om de zăpadă în cer făcut din fulgii vieților mele trecute în viața asta ars de cuvânt cărbune fiind să-i fiu ochi să-i fiu gură după o eternitate în frig când s-o trezi

ochii ca niște fluturi speriați și-au deschis aripile pleoapelor și-ascultă în întunericul nopții ritmul accelerat de sub coaste. oare a fost ca o reacție de împotrivire a creierului la ideea

s-avem pardon, de vi se pare cam deplasat cuvântul ce vi-l spun acum, în prag de sărbătoare, referitor la Moș Crăciun. chiar, cine e? un oarecare, o făcătură, bulă de săpun, un bășinos pornit

când nu eram pe lume, ades mă-ntorc cu gândul, la ființa mea umană cătându-i începutul, în câți băieți și fete mi-am năzuit venirea până ce, mama, tata, mi-au dăruit pământul. am fost ochiadă,

sătul de cerul meu închis din mine plec pe raza lunii uitând că-mi este interzis oceanului să îi redau delfinii în pat să-ți intru și în vis pe sâni să-ți fiu alintul mâinii sătul de cerul

cătăm în noi fântâni izbăvitoare purificați să fim în văzul lumii dar pitrocind cuvântul ca nebunii ne întinăm din ce în ce mai tare pe furci de foc suim fără-ncetare ca somnambulii-n plinătatea

Vivaldi. primăvara. număr ascuns. ce faci? o întrebare chicotită. bizaro, ți-am zis, ce să fac, stau cu picioarele agățat de pământ ca un liliac cu capul în jos și privesc cum din cer, fugăriți

lumea-i oceanul și noi picături unde hula, furtunile,uraganele sunt la ele acasă. nimeni nu vrea să-nțeleagă că lesne ne facem vapori iar nu că suntem mări cum ne credem. moartea e comunistă,

subțire aproape filiformă prin menghine de interstiții îmi pare furișarea iernii atingere de clopoței ușor cu degete de vise ca fantomatic fulg ce-alene desăvârșește legănarea pe geană de

ia tată hârțoagele cele mai vechi câte zece foi să zicem și pe un caiet trece ideile ce ți se par mai de doamne ajută că ai dreptate "cu brațul..." și cum vine o vreme când e vai și amar de

balans de pendul ori-ori nu știi cum gravitezi oscilezi aluneci cazi te ridici în brânci îți ștergi gândul cuvintul le speli într-o rouă de ochi ascunsă în spatele unui

dacă vă spun c-am avut și eu un moș Nicolae n-o să mă credeți zicând că-s bătrân cu toate că de când mă scol și până adorm nu-mi prea simt trupul. se pare că în genom port o genă de la

îmi dă un amic din Brașov telefon îmi spune că are minute nelimitate bravo îi zic n-am știut că ești nemuritor depănăm la greu râzând amintiri renaștem o tinerețe plecată mă-ntreabă dacă mai

sapă și sapă și sapă în apă puțuri adânci apoi se sprijină de ghizdele la bârfă cu gălețile goale păi nu fără socializare dăm dracului în depresie tu... dacă tot e cred că-ntr-o zi am să ies

am fi putut să ne fi întâlnit Nicolae ai fi împlinit astăzi 81 de ani mai tânăr aș fi băut o cană de vin poate și tu sau doar o cană de ceai și ne-am fi amintit în ploaie de vers câte-n iad

2008, sfârșit de octombrie. Era într-o joi. Până c-o săptămână în urmă fusese o toamnă blândă. Trandafirii agățători râdeau încă-n boboci și în flori, iar frunzele de gutui, de măr, de zarzăr și prun

ochii cu sclipire-ngustă m-aținteau la ceas de noapte. încărcați păreau de șoapte ochii cu sclipire-ngustă. nu știam că-s de mangustă c-aș fi stat cât mai departe. m-aținteau la ceas de

am lăsat apa să curgă în cadă și cât fierbe cimbrișorul pentru decoct mi-am zis: deschide, Ioane, leptopul să văd ce și cum se mai gavarește la noi printre postările noi am dat și de

aș vrea să scriu sonetul vieții mele în iambi valsând cu straie țuț, de gală, dar minții mele-i place-n pielea goală râzând, zicând că-i în sobor de iele. când noctafilă, când prea

vrem botniță să punem la cuvânt adeseori crezând că-i bine dar nici o baieră nu ține și-l spunem chiar dacă în vânt prea nimeni pe acest pământ tânjește după zări divine se-mbracă-n straie de

o potaie alungată poate abandonată câine fără stăpân s-a dat la o parte când am trecut pe cărare cu coada între picioare jegărât costeliv cu ochi de om mă privea într-o durere mare empatic

Ca noaptea-i prost bărbatul.Ce îmi pasă mie? Eu, ca femeie n-am vreo vină. O, dragul meu,te mângâi pe chelie Și te accept că ești cu... lună plină.

te-ai născut start o rupi la fugă și fugi fugi și tot fugi lași în urmă pelinci hăinuțe mereu rămase prea mici vrei mereu haine noi... într-o zi îmbraci costumul de mire doar pentru o

................................ 32 recunoaște că poezia ei ți se pare mereu un prunc pe care ți-l pune în brațe și nu știi cu el cum să umbli... azi în ea s-a trezit lupoaica adormită de