Ioan Postolache-Doljești

măcar azi de ziua unirii lasă dracului toată ranchiuna și dă mâna cu tine priviți-vă ca niciodată în ochi până țăndări s-o face mânia-n privire că de-o samă sunteți și timpul rămas e prea

virtuală gândită ori spusă de complezență în șagă de-aiurea de moft... reală pe fugă furată pe-ascuns vinovată tandră de iubire curată maternă paternă frățească

într-o zi (nu știu când dar simt că va fi) mă voi dezbrăca de ponositele gânduri de până acum sub dușul unor priviri (știu eu care) spălat de toate păcatele mai vechi și mai

la început a fost veșnicia și veșnicia era cu dumnezeu și dumnezeu era veșnicia și până la om și cuvânt a fost una cum nimeni fiind doar el/ea își cunoștea sexul atotțiitorul/atotfăcătoarea făcâ

poate fi veselă tristă schimonosită de griji visătoare curată vopsită sub zânbet poate ascunde... câți oameni sunt atâte vieți și fețe și toate o lume începând de acum oare cum va fi

ieri în zori când încercam și-ncercam s-ajung până la mine și nu reușeam mi-am dat seama cât de ușor putem fi doar o veche părere și-atât eu cel real voiam doar să-l spăl de pete pe cel

în poziție fetală înghețat fusese găsit pe o bancă în parc cu fața spre-un om de zăpadă surpat - un boschetar dă-l în mă-sa aurolac - pare și nu pare a fi vagabond poate inima i-a cedat sau

dacă îmbrăcată în două simboluri apar e că glezna nu mai înflorește luxuriant sub sărut că vinul a prins floare-n pahar și gândul e laț ce strânge nodul din gând e că petale de crini

trec norii albi prin dreptul lunii și mie-mi pare agitată îmi vine-așa nu știu deodată chiar dacă-afară este frig fereastra largă s-o deschid să strig cine bă mi-agită luna ho n-o face pe-a

un cer în mare răsfrânt doar atât ba nu că apari în umbra însângerată a înserării eterică-mi pari cu plete de foc cu mâna ținând aripa neagră de zbor în loc doar cât să te văd lumina îți

vezi tu ne complicăm pașii cu temeri de umbre ar trebui să-nvățăm de la ceas că secundele atât căte ne-au mai rămas sunt strunite-ntr-un arc din două cuvinte tic tac așa pune dreptul pe

omul de zăpadă pe stradă valsează printre oameni cântând din țurțur copiii din brațe îl văd și-i fac bucuroși cu mânuța înclinând capul el le răspunde și fluieră fluieră... îi fac și eu cu

gata a zis și a-nchis gura gândurilor și ele gândurile veneau și veneau rugând buzele depărtați-vă doar un pic a cedat și n-a mai auzit acel mormăit deranjant se privea în oglindă și nu-i venea

e-atât de albă zăpada în parc și-atât de frumos sclipește în soare că mă opresc din plimbare cu vicleșug de visare reversibil timpul să-l fac imberb cu tuleie sub nas îți dau telefon

la casa-ntr-o rână țurțuri la streșini în prag în toiag cu găleata goală în mână o mamă bătrână până la poartă până la fântână zăpadă zăpadă zăpadă și nici o urmă... -.- pe

îți vine uneori să spargi oglinda să scapi de cel ce te privește cu ochi viclean de sus regește îți vine uneori să spargi oglinda te-apucă uite-așa fără să vrei obida ai nod în gât și râzi

în mintea mea doar ești abstractă când decupez imagini năzărite să-ți fac un chip să-ți fur un gând pe stânci să împletesc cuvinte încolo naturală și cuminte duci traiul zilelor cu sârg soție

pe calul alb pursânge-arab tai dunele pustiului spre oază în lung galop s-ajung acasă pe calul alb pursânge-arab m-așteaptă draga mea cu drag să-i dau șalvarii de mătasă tai dunele pustiului

pivotând spiralele angoasei în permafrostul zilei ca-n sevraj ne-om cățăra pe fum de smirnă din ochi privind în ochiul celălalt pe sâni diezi cu fața-n sus vibrând din sfârcuri de opal voi

zice nu cu batistă neagră se șterge la ochi sunt făcuți pentru lumină ia de-aici una albă și bărbierește-te e tonic pentru viitoarea mămică mamoșul să aibă o față senină ce naiba e-o naștere

am fost și-am văzut că ți-ai năruit tăria ținerii de pod vrând să-i simți în strângerea de cât mai aproape a ceea ce a fost al tău și-a fost om întors să fie cu tine una mamă pământ prin

mă voi închide și eu într-o zi într-un turn al tăcerii apropiații mă vor privi ca pe un hoit vor pune un popă să-mi citească stâlpii vor face cruci și vor bate mătănii neștiind că sunt acolo că-i

îți amintești eram copii aveai rochță cu buline eu pantalonii scurți kaki puștani frumoși naivi vecini era în primăvară soare flori pe-ascuns ne-am întâlnit la tine în grădină aveam în sân

atât de mult în atât de puține cuvinte și câte-or mai fi fiind doamne ascunse cunoașterii mele... de-aceea la ureche ți-oi spune șoptit lasă-mă măcar într-o singură viață să fiu femeie să