Ioan Postolache-Doljești

Aplica de colț pâlpâie înspre zero, imaginile de pe ecran se reduc la o linie neagră tremurândă și televizorul se stinge. Cădere de tensiune îmi zic și mi-i lene să-njur. Mâțele sar de pe picioarele

se pare că se face revizie la sirenele ALA tremură mașina de rufe la storcător duța și duțu mănâncă goglențuri din litieră strâng rahatul de mâță-n balcon ceru-i senin soarele râde cu gura până

dacă azi după masă când vei ieși de la mall cu sacoșele-n mână ai să vezi lume adunată ca la urs să nu te miri dacă ai să mă vezi cu bustul gol sărind într-un picior recitând poezii în ritm de

gata cu-arena cu căpăstrul poleit și pompoane destul în buiestru în galop rotitor plecatu-n genunchi și ridicatul în două picioare... nu necheza și nu bate-n podea cu copita... crupa să

cernită cu sarcina în nouă luni își plânge iubitul cu burta sprijinită de cruce se pare că ăl mic a dat din picioare se sterge la ochi și zâmbește un cuc singurătatea își strigă depărtarea-i

mă mai și eu, așa, din când în când și nu că, mă-nțelegi, să treacă vremea. că prea e cum se vede lumea, mă mai și eu, așa, din când în când. nu c-aș fugi, cum zici tu, de cuvânt dar, na, sunt

zgârcit cerul mai dă un pospai de zăpadă cu ciudă dar pe balcon dafinul și-a trezit mugurii vegetali să-mi spună că primăvara nu e departe de nu cred să pun urechea de gând la pământ și-am

dacă tot n-aveți somn nu scormoniți întunericul zămislind din păreri umbre fiți ai minții și hoinăriți unde vreți cum n-aveți unde meridianele paralelele sunt ale voastre ba chiar puteți să mă

există și-un timp al cruzimii față de tine și nu numai într-o firească schimbare de matcă a șuvoiului tumultos care-ai fost sărind peste praguri voluptos căzând în

guvernanții i-au dat flit lui Laocoon calul troian e în inima țării din pântecul lui la ora trădării ies arcuri întinse lănci junghiere de șerpi veninoși cu fii cu tot ucis va fi

da tu ai dreptate asta-mi aduce aminte de biserica nouă ridicată sub ochii mei de copil fabulos era păienjenișul de scânduri al schelei ce se tot ridica odată cu zidurile și creșterea

coala asta albă din față ca zăpada ninsă în tainele nopții strigă să-mi las urma pe ea urma clipei minutului zilei ce inc-o mai am parcă-s năuc deschid fereastră după fereastră căutând la

domnule profesor m-ai dezamăgit după doi ani de meditații cu tine la fizică sunt tabula rasa mai mult cu dicționarul de științe în mână constat că de fapt cecul în alb acordat nu îl

din locvace spirituală cu miez în zisă cu toate alifiile unsă-n cuvânt dintr-o dată ursuză mofluză șade-n bârlogul tăcerii ascunsă de ce oare poate are-o problemă zic căutându-i o

crăpase pământul în vara toridă săpam în fundul grădinii la un gropan fântânarul cu nuielușa lui de alun găsise acolo izvorul ca osul de tare pământul scrâșnea sub târnăcop sterp lutul părea

ciopor într-un țarc albastru oi tunse mulse și cu miei berbeci cârlani și tot ce vrei zbiară ciobanul angajat e printre ei baciule întreb ce se întâmplă ce-i zarva asta dinprejur de ce cojoaca

la legături dintre șine taca-tac taca-tac taca-tac trenul trece accelerat personal monoton pentru unii pleacă pentru alții vine... la fiecare taca-tac o presiune de rupere apasă pe șurubul

părând o fantomă în gard uitata năframă atârnă în târlă cornutul cu ciutul sub clar de lună se bat cap în cap oile rumegă cu jujeul la gât câinele urlă noaptea de gheață în

de ce oare atât de ușor moare o floare de zâmbet nici n-apucă să se deschidă-n petale de ce oare atâta ger e în noi de-o șoaptă bobocul lui s-a trezit din somnul în care a stat cu de-a

legăn cu popa coliva și nu pot să plâng în bocanci picioarele-mi ard ca tămâia-n cățuie și nu știu pe unde atâta frig suie spre inimă cu glas de tenor îți cântă popa ceva de iertare albă

ciocan de lemn de trandafir cu brâu de incrustații fine când șnițel ești să te simți bine de-a fir a fine fără de ce doar lilieci pe loburi de urechi cercei abia ecou pe urma ei să

în paranteze pe puncte puncte doi nuștiunimeni pe țambal de cuvinte rasol și copită spre mâinile șui spune-mi cui și bate-mă-n cap cu tocul de lac fără pește Ri în golf de

cât de aproape jumătate de an... tac și nu mă simt bine că tac singur și-mi vine să urlu... de ce te-a luat să nu mai fii lângă mine? am fi tăcut dar eram împreună...

pe cer de ieri decapitat închis o urmă de-i vedea că se prelinge spre-un cub de-opal absurd turtit ca ochiul spart umplut de sânge privește-n hohot năucit mimează gândul rotunjit și scuipă-n