o săptămână de gânduri... minore

lumea-i oceanul și noi picături unde hula, furtunile,uraganele sunt la ele acasă. nimeni nu vrea să-nțeleagă că lesne ne facem vapori iar nu că suntem mări cum ne credem. moartea e comunistă, pe toți ne face egali, amărâții de-o viață cu îmbuibații în ea sunt totuna, rămânem hoituri, ascunse repede în pământ să nu pută. țări și popoare se nasc și mor în furtuni ca și noi, iar și iar, și tot nu înțelegem din asta nimic. mâine mereu e-o speranță, ieri duce cu el neîmplinirea. emoția prezentului e plină de controverse. rămâne mai bogată clipa în urmă? cu cât o analizez o aflu mai seacă. uneori anticipându-i preaplinul i-l gust, rareori are gustul cel bun, inima îmi spune mereu că s-ar fi putut dacă... jalnică-i dezamăgirea! oare totdeauna e și reală? i-aș spune îndoielii să nu se mai bage dar... voi fi mâine, hei,hei,de-o să dau pe de lături, inima-i mereu o cățea în călduri. numai prostul e marele fericit pe pământ, ereniile-și fac lăcaș din chirpici de frustrări în creierul plin. râsul poate fi a lui DA la fel de ușor ca a lui NU. iată-te-n oglindă, picătură, de ce fugi? te temi să nu te prelingi? sinele îți e prieten și-ți este dușman, în fiecare moment, în paharul de ești, moleculele se agită. mâna a uitat demult că a fost picior, binele a uitat să-l mai facă pentru echilibru. azi, îți zici, vreau mai mult, cu toate că știi că-i în van. tu,te întreb, ești sigur că prinzi și ziua de mâine? aș vrea,și numai dumnezeu știe cât, să fiu și eu sigur ca tine. dumnezeu a făcut omul ca omul să-l facă știut, ultimul om murind îl va duce cu el și pe dumnezeu în pământ. mama e singurul eden ce-a fost și va fi, inima ei n-are la poartă arhangheli cu săbii de foc. numai eu sunt vinovat de prostiile mele. iubirea am crezut că e floare de magnolie dar a fost de brad cu miros de tămâie. casa e a doua cămașă a sufletului,dar câți știu să le țină curate până la capăt? acum ori niciodată, aș vrea să-i spun clipei, dar mi-aduc aminte de asta mereu prea târziu...