arsuri

Un poem încărcat de emoție, poateun pic prea.

dar oare mai poate rămâne în suflet
un cât de mic loc lipsit de trăire
când moartea ia chipul omului drag
și-l duce-n ospățul țărânei?

Condoleanțe! Vorbele sunt fără valoare în fața vieții, sper că nu am rănit aceste sentimente.

domnule Mihalache
mulțumesc pentru condoleanțe
cât privește "rănirea sentimentelor" nu vă faceți griji
pentru cel ce bea pelin
nu mai contează de-n cupă-i și-un strop de acreală

doamnă Ottilia
ieri la mormântul ei licărea lumânarea
și-n creierul meu încă derutat mormântul mi s-a părut
poezia "arsuri" cu luminița de tine aprinsă
ca doamnă îngăduitoare mereu atentă și mult simțitoare
știu că ai să mă ierți pentru răspunsul târziu...
mă bântuie încă acel "ah" rostit de ea după mai bine de un an de muțenie
și-l simt ca singurul cuvât adevărat de pe pământ
încărcat cu toate sensurile cuvintelor lumii...
poate îmi zic de fapt e ultima notă pe care pruncul n-o cântă
la venirea pe lume în plâns
că viața nu-i altceva decât o altfel de continuare a plânsului
la final cântându-i scurt și dureros ultima notă...
noi după chip și asemănare cu dumnezeul cuvânt fiind înșiruim
bucuroși poeziile noastre ca veșminte de suflet pe taraba vieții
să fie luate de cine o vrea de pomană credem dar ele
adevărat zic sunt doar virtuale morminte în care suntem sub înfățișări
de cuvânt zădărnicii ca toate ce sunt la capătul lor
adevăratul mormânt cu noi îmbibați în formol sub două tone de pământ
cu coroane de plastic flori vestejite lumânări stinse și-o cruce
vizitată din ce în ce mai rar până la urmă uitată și ea căzută-ntr-o
rână peste pământul lăsat...

mulțumesc pentru toate
și pentru vorba prea lungă și poate chiar idioată mă iartă. Ioan.