Ioan Postolache-Doljești

Cu fața în pernă îndesată adânc strigă, din toate puterile ei,cu ecou, să-i fie auzit zbuciumul până la margini de gând. Ghemuită în pat, genunchi pe genunchi, își vedea viața ca pe un copac

se făcea că eram într-o căruță cu cai în coș în picioare cu hățuri în mână eram intrigat de unde până unde cai când eu n-am avut și de unde părul bălai ba mai mult i-am iubit dar de ei m-am

mână-ți viață speranța cu biciul șfichiul de sârmă s-o ardă amarnic chișița-i vie încă mai poate năvalnic să prindă galopu-n sudori nu te uita că gura-i e ruptă-n zăbală hățul sătul de strunit

şi-aşa-mi vine nu ştiu cum să-mi pun creierul pe moaţe creţ să-l fac pân-la durere să mă ia Minerva-n braţe c-un pupic matern pe creştet să mă binecuvânteze pâcla grea de gânduri negre ce îmi

licăriri la geamuri întunecate la radio deșteaptă-te române ca-ntreg orașul românul doarme pe el profund tatăl nostru care ne ești în cer pentru om venit și de fiara din om răstignit oamenii

îi simt privirea în ceafă ca o arsură mă-ntorc brusc e-ncremenit ca o stană doar ochii trec cu mâna prin fața lor nu clipește du-te-n secțiunea de aur a mă-tii... plec și-nchid

... şi uite-aşa, treci prin orele timpului impotent, secundele lui neputând să le prinzi. retrospectiv le vezi frunze frănjuite de omizi şi te întrebi de ce naiba n-ai dat şi tu măcar o dată cu

cândva candidați la filozofie noapte caldă de vară lumina mică gălbuie a unei veioze miros difuz de trupuri incinse și lichid seminal satisfăcut gâfâiam te-ai dat jos unduiai în toată splendoarea

nu-i așa că ți s-a întâmplat și ție ca mie acum în fața albei hârtii tâmpla să ți se pară un lighean cu leșie și să te întrebi dacă e-o stare de rău sau de bine după atâta foc de-o viață

sunt zile și zile în viață privind înapoi parcă ar fi un gunoi adunat și pus în platformă în noi zile-nsorite zile cu tunet și ploi dure sau moi cu nepăsări cu nevoi cu zboruri de vis cu

dormeai pe spate cu mâinile sus respirai adânc abdominal sub pleoape ochii ţi se mişcau şi-aveai o lumină pe buze pe-obraji şi pe frunte visai sigur erai într-un vis de copil alergai poate

când ne vor clămpăni protezele în gură și ne vom poticni în mers scăpând nevinovate pârțuri și în chiloți fără să vrem urină de-om moțăi cu barba-n piept și ne-om trezi bodogănind de-om

gata a zis și a-nchis gura gândurilor și ele gândurile veneau și veneau rugând buzele depărtați-vă doar un pic a cedat și n-a mai auzit acel mormăit deranjant se privea în oglindă și nu-i venea

Cît ne mai potrivim,frumoaso! Tu și eu, două vase comunicante, două sensuri ale aceluiasi vers. Am crescut din tine luînd să te cresc tot mai mult. Rămîi,îți spun în prag de toamnă cu tot

plouă demențial întunecat e cerul și geme-n vânt pădurea în hăul de deasupra titanii fără chip cu trăsnete își tună mânii asurzitoare și fulgere de groază harapnice de foc singurătatea

dumnezău să-l ierte, zic asta cu suflet tihnit. sunt copilul republicii făcut după ce tata s-a pupat cu moartea pe gură la Sevastopol rănit în numele slăvitului rege, sărăntocul, de care

Om să facem iubito după chip şi asemănare M-ai privit cu mâna pusă la gură Uite cum ninge câtă zăpadă Lumea e rece şi rea s-o facem mai bună măcar o zi Dă-mi mâna să mergem afară să fim iarăşi

ninge pe așteptare de muguri în plin bufeu de premenopauză patroana crâșmei se rățoiește nu râd zic sunt în pas cu vremea rânjesc țigări și o ordinară cu ruj zaruri trântite gogâlțuri de bere

...glezne de gând acrite la cote înalte în mâlul stelar și strigăte mute învelite aproape brutal în cuvinte cumințenia clipei își ascunde după pretinse beții clătinarea marea și zare-s