Ioan Postolache-Doljești

astăzi vă spun că taina undelor gravitaționale ascunsă-i în trupul femeii altfel nu se explică de ce legat până la durere te simți de privirile ei de săltarea sânului într-un oftat de

Ce-ai căutat la mine-n vis aseară? Nu te-am chemat, demult erai uitare... Frumoasă, tânără şi-n pielea goală, Cu scăpărări şirete în cătare, Te-ai furişat în albul aşternut Şi m-ai împuns cu

ce o să spună lumea care lume complet necunoscut cel mult abia în ea de sunt un mare nimeni... e azi fereastra mea de timp lumină o crimă-ar fi să n-o deschid ce aer proaspăt ești... în

tu vii să-mi arăți cît ești de frumoasă, să simt dureros că sînt urît și bătrîn, tu vii să răscolești uitatul jăratic, iar să m-aprind,să ard pîn-la scrum. de ce te-aș alunga?rămîi!sînt o

ieri când te-ai dat jos din mașină tocul ți-a alunecat pe o piatră priveai intrigată la ea ce caută pe asfalt de nu i-ai fi dat șut în rigolă și-ai fi întrebat-o poate ți-aș fi spus că "nu

ca un curcan mă-nfoi că sunt român, că nu sunt nevoit să crâşc din dinţi... de-atâţea candidaţi s-ajungă preşedinţi, ca un curcan mă-nfoi că sunt român. precum am fost mereu, tot optimist

Ginind obtuz prin rariţe confuze, Adăst pe prundul dintre eu şi tu Şi râd în draci cu sângele pe buze, Iar cerul hohoteşte-n mii de nu. Ard mirt, tămâie, camfor, şi santal, Beau vin, rachiu,

băiatul şi nora pregătesc bagajele pentru plecare. nepotul îl trage pe bunic de pantaloni: - hai!. mai vrea să vadă puişorii de găină, bobocii de gâscă şi raţă, ieduţa şi purceii. - da, gâzobel...

ades mă văd pentr-o clipire în orișicine și orice dar nu văd măcar o sclipire a celui ce am vrut să fiu de ce obosit de toate mă întorc în mine cu toiag de suflet bat la

roua copilăriei şi ploile calde ale tinereţii lacrimile toate de râs şi de plâns sudori de tâmplă de trudă sudori de plăceri în suflet le-am strâns ca singură şi nepreţuită avere adaos la apa

în propriul timp suntem captivi pe viaţă şi ne purtăm cu stoicism povara dezamăgiţi când vine seara, însă sperând în noua dimineaţă, ziceam până mai ieri, acum mi-e greaţă de halu-n care azi

moleșită-i grădina lăstarii sunt goi frunzele cad atinse de bruma târzie toamna e-n toi și scârțâie teascu-n șurub găleata se umple cu sângele viei strâng gutuile soarele blând în gustul

simți pântecul ca pe un fagur plin ba chiar un stup întreagă ești din ochii tăi văd cum se scurge mierea în sfârcuri inschii simți zvâcnirea ești tânără vrei să roiești eu urs bătrân înnărăvit

Dacă zic Homer,Homer e prezent, Dacă zic Shakespeare,Shakespeare e prezent. Dacă zic Eminescu,Eminescu-i prezent, Nechita de zic,Nechita-i prezent Oricare poet invocat e

te stingi în ultimul timp ochii tăi mă privesc încețoșați enigmatici și triști ai renunțat la cuvânt și la gesturi doar te expui cu trup fără vlagă ca eu să știu că exiști poate că frânturi

prin moarte cazi în veşnicie ca papă-bun a viermilor la masă până rămâne doar masa osoasă din tot ce ţi-a aparţinut odată ţie doar un schelet fără carcasă banal uitat ascuns sub glie şi

e tihnă-n revărsarea de lumină mă spală roua cu răcoare se coc cireșele la soare e tihnă-n revărsarea de lumină de taină lumea-i toată plină și tâmpla mi-i neștiutoare mă spală roua cu

ascult cum cu pasul târșit se târâie tăcerea senilă și chioară căutând bâjbâind șipul cu apă vie gândul ce ține în el potrivitul cuvânt despre poezia din mine biata de ea într-un fel o-nțeleg

în sfârâitul micilor de pe grătar, şi dând de duşcă vinul din pahar, îi spune că ar vrea s-o tragă uţa. şi ca prin farmec s-a îmbujorat băbuţa. în sfârâitul micilor de pe grătar. - adică cum,