tăcerea din zori

ascult cum cu pasul târșit se târâie tăcerea senilă și chioară căutând bâjbâind șipul cu apă vie gândul ce ține în el potrivitul cuvânt despre poezia din mine biata de ea într-un fel o-nțeleg și mi-e milă de halul în care-a ajuns de poate nici nu mai știe ce caută dar pe de altă parte așa-i trebuie când eram tineri îi tot spuneam că unică-i șansa de a scăpa de uitare și moarte atât belșug de lumină ce se revarsă în noi că e mare păcat de risipă se fâțâia și spunea că ea e de aur și că cine mă rog ești tu să te-agăți de cuvânt degeaba-i spuneam că sunt om că omu-i om doar cât este cuvânt și că singurele urme-ale trecerii lui cuvintele sunt pe pământ restul e doar vis și țărână atât... alți zori m-alintă pe pleoape altă zi își curge lumina în stăvilarul ce sunt și poate tăcerea se va înpiedica de cuvânt...