Ileana Popescu Bâldea

Haide să-mpărțim frunzele - de vrei! nu știam că doar ele ne leagă de ramuri; credeam în copacul cu scoarță de vânt, în greieri și libelule de ceară. Nu pot să îți dau cinci

Se copilărește cuvântul din poemele tale; când îl pipăi, coboară și-mi mângâie aripile arse de vară… alunecă în sufletul din care se scurge iarba uitării… Cuvântul, toamna mea, are

Am adormit în cearcănul unui regret– semăna cu răsuflarea agonică a unei umbre întoarse pe dos; cea mai luminoasă globulă era tot verde, culoarea iubirii ajunsese acasă, i se așeza iarba la

Uneori... se crede unic( prin prestație și devotament) și nemuritor( prin rezultate) Alteori... il fac

Mă pierd în fața ta, bătrâne ulm – tu taci, vorbesc cu vântul tău de prin poteci – te-nclini, te-ating pe scoarța ta ridată-n timp – tresari, privesc prin golul

De sus în jos și de jos în sus. Și invers. În noi și-n ei. Și

Zâmbeai( cred). Știam că ești tu( dar păreai diferit). Timpul trecuse prin tine și-ți pictase pe obraji, umbre. Þi-am sărutat fruntea. Ai întors capul, ca o adiere. Îmi doream să te îmbrățișez

Arbore cu păsări înlăuntru, vânt de împrumut, virgula dintre cer și pământ, prețul ploii cu nori de lut, lacrima cu fața în jos, dor de scrum mincinos, cer cu un singur copac, pădurea

Vine spre mine cu pași ușori, ca o plutire… Cu ochii mari, de-un verde catifelat, mă țintuiește o vreme și simt nevoia să mă reazem de mine sau să mă așez și

Uneori credem că individul poate fi exonerat de gânduri, de dezabilitățile emoționale, de confuziile de identitate pe care le are atunci când își permite să decidă ce să facă cu viața mea-

Vânt amețit, haihui alergi prin mine- de nu mă-mparți în ieri și ( poate) mâine; Ai ostenit suflându-mă uitării; ieri știu ce-am fost- dar astăzi nu-mi văd zorii; Foșnești prin

Stele în lacrimi obraz albit de noapte- vine furtuna Ileana Popescu Bâldea

Greieri în iarbă țipă pe ștreșini buha- lună de vară Ileana Popescu Bâldea

Stele prin frunze ramuri căzute-n umbre pământul doarme Ileana Popescu Bâldea

Trec prin ram și inele de trunchi alb; trec Dorm plângând rădăcini de arțar; dorm Sunt pământ, sevă-n zbor, fluturi albi; sunt Târziu, spre cer, doar un vis de cuvânt (

…când frunzele gândului cad îmi caut secundele ( ascunse pe deal) și privesc prin hublourile lor cum se zvârcolește ceasul. Amurgul este buimac iar clipa, flămândă de dureri și

Mă adun din frunzele căzute ( un rest de căutări interioare), din așezarea nervilor pe rouă, din zgura sufletului și golul din cuvânt; mă adun în vara în stare să nu se întâmple. Stări

Ce clipă, timpul! Ce frunză, toamna! Foșnește soarele pe sub pământ; arcuit sub tâmplă, gândul parc-ar vrea să îți descânt. Ce curcubeu închide, retina nopții! Răsare sferic un fagure

Hai să ne jucăm de-a cuvântul prin sângele meu croit fără pânze! Hai să ne plimbăm - ascultând ploaia de gânduri tocite pe la coate! Hai să îmbrăcăm ochiul în iarbă și să petrecem sosiile

Îmi mișc secundele… planez… îmi mișc secundele… planez… obosită de zbor cad în marea secundelor; târziu, când albatrosul se va hrăni cu secundele mele, voi zbura țipând de veșnica

Am să te strig printre gene de iarbă, cu lacrimi de fluturi, urma mea greșită din palmă; pe cerul cu aripi scurte, în togă de iluzii, în ce anotimp să te caut? Prin zăbrelele unei

Zbor ostenit de uitarea din frunză. Mă iartă! N-am înțeles rădăcina uscată-n cuvânt, printre puncte, albe rime de gheață și- epitete rămase- ades fără veșmânt ;” haihui!”-