Uneori, răbdarea...

Uneori credem că individul poate fi exonerat de gânduri, de dezabilitățile emoționale, de confuziile de identitate pe care le are atunci când își permite să decidă ce să facă cu viața mea- care e plină sau goală; cu viața ta și rănile care cresc odată cu tine; cu viața lui, a oricui, care vorbește despre materia întunecată și scanarea ei. Uneori credem… și niciodată nu știm când e ultima dată. Căci iertarea nu este infinită iar puterea este veșnic un scop pentru cei puternici. Căci iertare este debilă- când în noi e înghesuiala de iluzii , deziluzii și deznădejdi iar puterea devine un monstru deghizat perpetuum. Și, abia când se epuizează răbdarea, începe răbdarea de-a fi ceea ce n-ai crezut că ești. O punte peste tine. Peste depresia ta cu ton întunecat. O punte (doar) care te ajută să-ți imaginezi că poți reconstitui orice, că poți fi oricine- din lanțul trofic om- neom. Uneori… Ileana Popescu Bâldea