Ileana Popescu Bâldea

Nu ține seama de aceste cuvinte dacă nu-ți încrețești fruntea; îmbrăcați în adevărul meu, pașii tăi s-ar putea să rătăcească...

Mă privești prin oglinzi! Cad lacrimi medievale în conturul unui gând. Bântui. Þi-am sculat dimineața. Spală-ți fața cu mine! Ne privim vinovat și atât de neputincios… Aripa mea resemnată

Să uiți cuvântul cu palme fluide, să dactilografiezi peste umărul lui câteva litere din anticariat, să le simți zgomotul năvălind pe hârtie ca și cum niciodată n-ai fi respirat secole de

Dunăre verde Arbori cu rădăcini deasupra În aer vals Îngeri de ape Pe malul ros încă egrete Nimic nu-i fals Pescar rătăcit Udat de ploaie zborul alb Copaci pletoși spre apa tăcută

Câteodată nu se naște iarba în care creștem, frunza în care plângem, vântul în care tăcem. Câteodată se naște doar cerul care urcă în noi câte puțin, în fiecare toamnă. Câteodată învelesc

Puf adiat Gândul pictat pe ape Zbor despletit Stejari în noi Apus de vânt și soare Nor amețit Nuferi țipând Egrete negre în zbor Picură ploi de licurici și fluturi albi pe umeri

Printre litere trec… cu timpul căzut între palme; prin rotocoale de fluturi, prin lumina bolnavă ce-mi repetă tristețea… În lacrima zeilor…urme Și-mi născocesc conturul în cuvânt

Mi-e teamă și

mă-mpart tăcerii frunzele-mi adie în colț nu-i pânză de păianjen ci de om mai țese-n ea câte un lup o vară flori de lumină înmuguresc pe ram de țipă o stea mă-mpart tăcerii cuvântul

Se copilărește cuvântul din poemele tale; când îl pipăi, coboară și-mi mângâie aripile arse de vară… alunecă în sufletul din care se scurge iarba uitării… Cuvântul, toamna mea, are

Soarele drept și-o frântură de cer alb ce se mută, zvâcnetul ei lovind în geam desene hilare, hainele strâmte ale cuvântului ce-mi împrumută ziua de ieri țipând a roată-n fiecare. Timpul

Mamă, mă dor gândurile toate - adunate și-mpărțite de vântul care mă bântuie și-mi spală diminețile dinspre tine! Nu ești aici! Te-am visat în copacul verde din spatele

Eu cred că ești un Înger- de nu știu cum te cheamă! Te simt în umbra mea cum fâlfâi dinspre ieri. Mă-nclin în fața ta! Sunt galbenă…de toamnă… Eu nu te văd, Uitare! Tu ești povestea

Mi-au rămas marginile arborilor goi, stelele umede ce-mi tulbură porii, câteva frunze latine și restul urmei risipită-n tine… Mi-au rămas răsucirile nefirești prin timpanul clipei... și