Pentru totdeauna...

Voi fugi pe șoseaua dintre cuvinte. mă voi privi uneori peste umăr. înălțându-mă pe vârfuri să-mi văd durerea. și voi părea fericită. fericirea aceea paralelă cu marea. când dansezi cu umbra împotriva curentului Te voi lăsa mică, aici, cu gândul și inima de până azi. voi pune munți, și ape și sute de pagini între noi. îți voi lua doar degetele să mă mângâi când dorul va fi de cumpănă Nu știu cum va trece timpul prin puntea asta dar, dacă nu va reuși, mă voi naște într-o omidă, sau vultur sau alt pustnic japonez. și voi avea deja vu când voi privi doi pești senini căzuți din albatroșii altor lumi Când vei muri, voi simți și, chiar de voi fi ocupată, voi arunca către cer bruma de suflet care mi-a mai rămas. nu fi tristă! voi învăța să urlu, să urc în copaci, să cobor pe liane… ușoară, cum golul în care voi rămâne… toate acestea pe „Serenade” de Schubert. normal. ca și cum aș bea un nes rece pe o bancă din aer București - 28 Ianuarie 2017