Ileana Popescu Bâldea

Soarele drept și-o frântură de cer alb ce se mută, zvâcnetul ei lovind în geam desene hilare, hainele strâmte ale cuvântului ce-mi împrumută ziua de ieri țipând a roată-n fiecare. Timpul

* Lasă cuvintele… să mă-ngenuncheze, să se cațere pe sufletul meu întâmplător, să-l răstoarne spre cer, să-l devore, să-i deșire tristețea pe

Nu știu să cer iertare (sunt încă un om VIU) de noaptea , nu e soare și zorii…nu-s târziu. Nu pot iubi, urând, blestemul ce mă-mparte între actor… și gând, între

Pe care cer te pierzi în valuri? Pe care nor te risipești? Rătăcitor printre iluzii, c-un ochi închis și unul șters… Doctor de vise, fără leacuri, actor de piese

Tu te-ai jucat! Atât. Afară plouă, plouă barbar,scrâșnește toamna-n mine; tu îmi blestemi încrederea, desigur, eu șterg în lacrimi scrumul dintre rime. Ieri mi-a trecut o aripă prin

Pe cei ce ne-au ascuns! * Noi suntem cei dintotdeauna mici, ne-mpiedicăm ades, de timp, când vrem ceva, și nu decidem dacă am murit și nici de vrem să dăinuim așa. E prea

Era noiembrie. Ce veștedă rugină! Ningea cu frunze pe sufletul meu greu… Păsări cărunte, bolnave de lumină, Se năruiau, țipând a curcubeu… Era noiembrie. Înlănțuit în vânturi, De la

Sunt aripa care și-a uitat zborul, cuvântul, strâns cu genunchii la gură, ca un strigăt adânc de iertare; sunt împărțirea sângelui, în două, și sufletul… neschilodit de uitare. Sunt

Sunt viscolul durerii fără rană și zbuciumul luminii din adânc Sunt umbra care mă împarte astăzi între iubiri de fum și ochiul stâng Sunt geana lacrimii ce m-a aprins Eterul toamnei

Tu nu vezi cum pe pleoape-ți alunecă luna, cum te-adie un vânt vinovat dinspre sorți, cum rotindu-te-n vis ți se spune nebuna pentru piatra ce-o-nveți să plângă de

Să mă ierți că mi-e dor, vin scântei de zăpadă, pe retină-mi aleargă un minut răvășit, ora inimii-mi arde, timpul tău vrea să șadă, eu te strig fără vină, urma ta a venit. S-ar putea să

Îți inventezi mărirea prin cuvinte, îmbolnăvite de-un acces megaloman. Bătrânii -ți dorm sau urlă, din morminte, la prea-ți trucata poză, dintr-un trucat

Tu nu vezi că mă zbori și mi-e ploaie măruntă Mă trezești din tăcere, dor de dor vinovat… Se tulbură vraja în lumina căruntă Tu nu vezi că mi-e vânt și în frunză-i păcat Ce ușor

În ce sertar să pun durerea când nu știu ce să fac cu ea? Un geamantan ticsit cu umbre, atâta sunt…oricât n-aș vrea ! Stau de plecare către mine; prea mult abis

Poate tu crezi că puținul e mult Că sufletul gol nu-nseamnă ceva Că nimicul din om, de-l poți cumpăra, ascuns prin cuvinte..mărire-ți va da Poate tu crezi, cu un

Mai erau litere care se puteau culca unele lângă altele, năpădind pe străzile poemului; mai erau dureri prin ungherele sufletului, întrebări, în albia seacă a așteptării… tristeți și

Voi sunteți cei cu soarta căzută din cer, cu ziua ce negura-ngână, cu visul de gheață, rătăcit și stingher prin atrii bolnave de lună. Voi sunteți adesea jumătate din voi- jumătatea în

Atâtea zile am de ieri și-atâtea amintiri de mâine... Atâtea ore n-au trecut, gândind că mâine nu mai vine. Mai am doar suflet. Restu-i mort… Ciudată noapte