George Pașa

Ultimul vers conține un pleonasm: \"bestii cu impulsuri de animale\". Ultima strofă mi s-a părut mai reușită.

Rectific: \"bancul despre A. Păunescu\".

George Asztalos vine să răstoarne și morala privitoare la capra vecinului. pentru că behăitoarea \"a scăpat prin minune/ paște în cer valsează norii/ cu aerul ei idiot de murdărie cu fițe\". Într-un fel, găsesc aici o asemănare cu poanta legată de A. Păunescu, care spunea, privitor la rațele împușcate de \"cel mai iubit fiu\": \"Deși moarte, totuși zboară,/ Le ține iubirea de țară.\"
Finalul mi se pare antologic, amintind cumva de concluzia hedonistă a lui Rabelais: \"Drink!\" Hazul de necaz este aici în largul său, dând de înțeles că nicio dilemă nu rezolvă prăpastia ființării. Limbajul regional îmbinat cu \"stâlcirea\" anglicsmelor mi se pare o altă idee năstrușnică, de fapt, obișnuită în ceea ce scrie autorul. Într-un singur loc mi se pare că nu este formularea cea mai fericită: \"îmi place despre ea sar gardul\", dacă nu cumva sunt anumite elipse verbale.
Fain, George!

M-am oprit la pasajul acesta: \"Porcii nu au tacâmuri, nici măruntaie. Nu dau ouă, lapte. Deși porcii nu zboară decât pentru a marca ocazii imposibile, deci cu atât mai speciale, ficatul lor e mai gustos decât cel de pasăre. Pune-i găinii cioc de pescăruș și în ziua a treia se va înălța suficient cât să-i pară că zboară.\" Nu înseamnă că nu am găsit și alte fragmente interesante, dar, într-un fel, ideea ta îmi reconfirmă ceea ce spuneam acum vreo câteva zile. Mai cred că, uneori, și imposibilul poate căpăta un sens.

Liviu, gândurile din primele trei versuri sunt normale, dorința nu exclunde potențialitatea, pentru că, de nu dorești, nici nu reușești. Și \"viața e arta\", dar și arta e viață. Dincolo de dorință, unii rămân cu \"figurile de stil\" din familie, alții, poeții, cu arta. Nu toți putem scrie capodopere.

M-am scăldat puțin în albul dintre posibil și real. Poate că doar tăcerea ar fi fost calea cea mai bună de înțelegere. Sper că nu a fost maculat albul prin cele spuse de mine.

Deși n-am lăsat decât un semn de lectură la vreo poezie de-a lui Călin Sămărghițan, totuși am citit în tăcere și acum nu pot spune decât: Succes! (Sau, mai bine, împlinire spirituală.)

Îmi cer scuze autorului, dar eu nu văd nicio asemănare între ceea ce scriu eu și stilul poeziei de aici. Poate dnul Gherman se referă la ceea ce spuneam eu (auto)ironic în legătură cu schimbarea de voce... poetică. Cred că numele meu nu are ce căuta aici, poate comentariile pe text ce-mi aparțin.

Deși n-am dorit elemente idilice sau filosofice în text, totuși înclin să vă dau dreptate, întrucât, de multe ori,inspirația merge împotriva intenției creatoare inițiale. Încifrare nu cred că este într-o măsură prea mare. Tot ce pot să spun că există aici și o viziune apocaliptică. Vă mulțumesc!

Nu voi încerca să găsesc similitudini între această proză poetică și acea scrisă de alți autori, pentru că seamănă, în primul rând cu sine, e o parte a sinelui.

Titlul simbolic exprimă cel mai bine acel miez de \"luminăîntuneric\" în care spiritul se dezvăluie în deplina sa contradicție, într-un echilibru fragil. Primul paragraf cred că este o reușită încercare de a defini propria ființă creatoare, unde se desfășoară aprige lupte între cuvânt, gând, emoție, totul încheindu-se cu armonizarea lor. Paragrafele 2 și 3 se axează, în special, pe dimensiunea existențială, unde celălat \"vine direct în straturile de luminăîntuneric\".
Nu mai insist asupra altor secvențe, spunând, totuși, că textul îmi dă impresia de fragmentaritate (poate așa s-a dorit), putând fi acceptat, mai degrabă, ca o colecție de reflecții poetice. Poate greșesc, e greu să găsesc o încadrare adecvată, deși există asemănări de construcție cu \"mozaicul din lhasa\".

Petruț, am citit și off topicul. Cal(d) (sigur, din cauza căldurii, nu a cip-cirip-ului!). Frumoasă comparația pe care o atribui textului.
Cu respect,
George Pașa

Încerc să găsesc unele asemănări între sonetul acesta și cele aparținând maeștrilor genului, dar nu prea găsesc decât vagi similitudini cu unele dintre sonetele lui Brumaru, prin ludicul șăgalnic, fără a fi atâtea sugestii sau aluzii directe la erotism. Dimpotrivă, aici este acel stil ce l-a consacrat pe Liviu, prin autoironie, ludic suav îmbinat cu gravitate, spontaneitate și gust pentru paradox, hedonism îmbinat cu meditație senină.

O nedumerire am: oare este bine să realizezi un ciclu de poeme din texte eterogene? Credeam că vei urma aceeași linie cu primul text. Dar, până la urmă, e o surpriză plăcută.

\"unui rău\"

Marius, nu vom vedea argumente, pentru că, în afară de termeni ca: \"pășunism\", \"grafomanie\", \"literatură de secol...\" x sau y și alte câteva buruieni valorizatoare, domnia sa nu are vreun \"ostroment\" critic veritabil. De la un licențiat în litere s-ar fi dorit mai mult.

Ioana, da, e și o presimțire a uni rău ce se întâmplă/ se va întâmpla/ s-a întâmplat. Într-un fel, în jurul acestuia se țese povestea.

Chiar mă întrebam de ce nu apare Cătălin, autointitulat poet genial, să-și reverse frustrările și sub versurile mele. Dar, uite, că s-a agățat de o \"bidinea\" lirică și de luna din secolul al XVI-lea, de îngerii veșnic ascunși privirii sale cam opace în fața adevărului! Cătălin Popescu, n-am ce învăța de la domnia voastră, sunteți plictisitor.

Adriane, totul e un reflex al înteriorului, vocea/ vocile sunt tot poetice.

Yannelis, acel refren pe care l-ai adăugat exprimă o înțelegere aparte a textului. Dintr-un anume punct de vedere, ceea ce ai realizat din textul meu e mai expresiv.

Liviu, prin versul acela din paranteză am vrut să ofer cumva o cheie de acces la semnificații, altminteri poezia ar fi devenit,pentru mulți, incomprehensibilă. Știu că ești sincer, dar parcă e prea mult spus \"maestru al sublimării\". Oricum, această apreciere mă încurajează, deși sunt convins că mai am mult până la marea poezie (dacă o voi atinge vreodată).

Matei, așa este, și eu mai elimin uneori fragmente din texte, deși această șlefuire ulterioară poate, în unele cazuri, să dăuneze receptării. Aici, se pare, că e mai bine.

Teodore, ai ales versurile pe care și eu le consider mai reușite. Dar, cred că ești de acord, ele nu au sens deplin decât în ansamblul textului.

Petrache, interpretarea dată versurilor de final e în acord cu intenția mea creatoare. Sigur, nu e cava nou, doar contextul este altul.

Alexandru, m-am gândit și eu înaintea postării dacă voi lăsa parantezele sau nu. Până la urmă, ele vor rămâne.

Marius, e o surpriză aprecierea ta, fapt ce dovedește că nu ești ranchiunos. În ceea ce privește versul \"secundele au luat-o razna\", înclin să-ți dau dreptate, privind și eu cu un ochi străin. Dar, de a fost să se scrie așa, va rămâne acolo unde îi este locul.

Maria, dacă tu ai înțeles poezia aceasta, înseamnă că e bine și se mai poate scrie (și) așa.

Vă mulțumesc tuturor pentru interesul arătat acestei poezii!
Cu respect,
George Pașa

Petruț, dacă ești de acord cu alți comentatori, atunci nu are vreun rost să mă feliciți.

Monica, prin ceea ce scriu, nu numai în poezie, mă mai refer și la pericolul ca poezia să moară. Iar dacă m-aș referi la poezia mea, e tot mai posibil ca ea să moară odată cu mine, întrucât nu prea sunt sigur că voi publica vreodată. E ceva particular, nu-și poate găsi ecou oriunde, e-adevărat.

\"nu a fost recomandat\"

Aprecierile critice inserate în articol vin să completeze în mod fericit unele dintre coordonatele poeziei lui Valeriu, mai ales că, după ce textele sale au fost retrase de pe Agonia, mai existând numai o parte dintre acestea în pagina doamnei Maria Tirenescu, creația sa e mai puțin cunoscută membrilor mai noi ai acestui site. Nic eu nu pot spune că știu foarte multe despre creația sa, citind numai primele sale două volume, dar sunt convins că timpul va hotărî dacă tot ceea ce a scris va rămâne. Spun acestea dintr-o rezonanță aparte la ceea ce scrie, nu din prietenie virtuală. E dureros că până acum niciun articol privitor la vreo lansare de carte a sa nu a fost până acum recomandat.

Îi urez poetului să se bucure de acest moment, așteptând împlinirea sa spirituală. Îi mulțumesc și Mariei Prochipiuc pentru că, din nou, a adus în atenția noastră poezia lui Valeriu Barbu.

O cosmologie utopică, însoțită și de paradoxuri, seriozitate \"academizantă\" acompaniată de unele giumbușlucuri frazeologice ad-hoc, totul într-un stil eclectic, de această dată (sau poate mă înșel, fiind unele inserții textualiste). Oricum onirismul viziunii amintește pe alocuri de Dimov, deși, în ansamblu, e altceva. Oricum, altceva decât citesc de obicei pe aici (pe site). Sper că vei reuși un ciclu poetic bun, poate mai bun decât poemele cu Waldo.