Paul Gorban: « pavilioane cu ruj » - puterea imediată și magică a destinului uman

Paul Gorban (n.1982, Botoșani) a absolvit Facultatea de Filosofie din Iași, urmată de un masterat și un doctorat în curs. A debutat încă din perioada liceului, iar din 2003 publică în numeroase reviste: Hyperion, Intertext, Editor, Feed Back, Pasager etc... În 2002 câștigă un concurs de poezie debutând în antologia ieșeană “Iubire, lumină, poezie” (Ed.Lumen). Volumul său de debut \"Primul val\" primește, în 2007, medalia Teiul de argint, secțiunea debut a Premiilor Eminescu, oferite de Editura \"Geea\" din Botoșani. A mai publicat în diverse antologii și este jurnalist, redactor șef al revistei de experiment literar “Feed Back” din Iași.

În prefața prezentului volum, \"pavilioane cu ruj\" (Editura Princeps Edit, Iași, 2010), poetul Daniel Corbu subliniază că \"în fond, biografismul liric practicat de Paul Gorban desconspiră o originală și deloc de neglijat sensibilitate, precum și un alt mod de asumare: nu brutal ca la șaptezecistul Mircea Dinescu (\"îmi trag realitatea pe piept ca o cămașă\", \"car imagini cu roaba etc...), nu cinic și vulgar ca în textele majorității poeților douămiiști. Biografismul poetului în discuție aș putea spune că are o alură romantică. El este diafan și ingenuu, chiar aristocratic\". Poetul revarsă un inventar de \"fotograme din sâmbăta fântânilor\" (titlul poemului): \"ne fotografiem și pe urmă adunăm cu mâinile pe / covoare amintirile care stau sub noi ca într-un cuib și / așteaptă să le clocim și (…) să le dăm din viața noastră culori pe care cu / funiile din fântăni le scoatem\".

Imagini onirice străbat volumul, poetul este martorul unor evenimente vibrante care modifică universul uman. (caii au ieșit din pături): \"caii au ieșit din paturi și scot din asfalt / zgomote mormântale de primăvară /....../ caii de sub pături o duc pe ruxandra / în câmpia cu oameni ascunși / în florile de lemn ale pământului / și o priponesc acolo un an întreg / de pe marginea șoselei ce desparte / dormitorul de bucătărie mănânc / feliile de pâine în care au crescut măslini / și ascult mugurii cum devin femei\".

Un psihism pozitiv planează în interiorul volumului (păianjenii zâmbind): \"eu vă zâmbesc învelit în alb de pe acest vas / ce se leagănă cu trupul meu ca o pendulă / și vă rog să nu ucideți păianjenii / care vă privesc dezbrăcarea ...\"

Poezie progresivă, poetul ne conduce dincolo de un banal proiect literar și constituie poezia ca un mod de viață la frontiera mișcătoare și transparentă între real și imaginar. (pavilioane cu ruj):\"când eram mai tineri aveam visuri legate de cotoarele / lui borges de morții lui bacovia de cântecele lui saba / și cu femeile lui bukowski și ne doream să fim ca ei / să adunăm toate cuvintele din lume / să le punem în borcan așa cum ne-au învățat bunicii\".

Paul Gorban crede că poezia este teritoriul său, loc de experiență și limbaj esențial. Autorul pleacă de la o materie esențial mitică și ia drumul onirismului și suprarealismului destul de des. (morții locuiesc pământul și viii locuiesc cerul): \"mortul coboară cu liftul în iarbă își seamănă degetele / pentru grâul păsărilor și vecinul care-i aducea crucea / seamănă tot mai mult cu un copac\".

Atitudinea sa se sprijină adesea pe un lirism sentimental, sobru, deloc torențial. (pavilioane cu ruj): \"când vedeam soarele pe sub coapsele femeilor / cu picioare de trunchi de copac îl aduceam din atelier / pe rilke când deasupra era albastru printre noi / albastru și dedesupt albastru îl aduceam la micul / dejun pe frank o\'hara când femeile ne aruncau ca la / păsări priviri iscoditoare coboram cu ele în infern / alături de rimbaud iar acolo fiecare năștea de câte ori /vroia dar acum cerneala noastră a înaintat în / grădinile de palmieri ca îngerii care bâjbâie văpăile sufletelor\".

Mișcările sale de idei sunt uneori contradictorii, febrile, se simte influența lui Hegel privind reflecția despre interior ori exterior, suprafața și profunzimea: \"Interiorul este la suprafață iar suprafața este profundă\". (înțeleptul Alioșa):\"Alioșa stă în locul meu și zboară printre fulgi un / înger de zăpadă / urlu că în locul lui nu mai stă / decât judecata lui dumnezeu / de a dansa cu nebunii care nu înțeleg / că dintr-o gară poți pleca / îndrăgostit de o lume legată în cămașă de forță\".

Cuvântul devine secret, magic și poetul combină sunetele și sensul ca într-un joc. Poezia pentru Paul Gorban este suflu, licărire. Corpul de cuvinte este trăit ca o masă vie, stranie, dar apropiată de sine. Poetul se simte prizonier captiv al acestei puteri imediate și magice a inspirației și a travaliului artistic. Foarte adesea totul este legat de situații de sensibilitate în timp ce poetul se amuză cu libertatea ideilor și a cuvintelor. Scopul căutat este de a face în așa fel încât fiecare cuvânt să jubileze între imagine și emoție; (aripa stângă și aripa dreaptă): \"mi-am pus atunci oglinda în genunchi și i-am cerut /să se roage cu mine asemenea călugărilor care poartă / pe trunchi icoanele i-am dezvelit fruntea de părul / lucrat de cenușa zeilor m-am / lipit de ea ca un tatuaj ca un bulgăr de sânge care / deschide ochii și de atunci mereu între noi se leagănă inima\" (/.../) \"aștept să nasc poemul pe care l-am promis / pământului ce-mi disprețuiește inima ruptă cu dinții / vopsiți cu ruj\".

Poetul încearcă creația unui organism compus din cuvinte, chintesență a simultaneității dintre trecut și viitor. Poet filozof, Paul Gorban ține cont că totul țâșnește dintr-un fond originar și secret al Ființei, totul se contopește cu un mister total. Poezie deschisă, explorând cât mai departe cu putință pentru a ieși din cadrul unei poezii demodate, cea a unei tematici de trilogie uzată: viață, dragoste, moarte... (despre poezie):\"crezi că poezia are o sirenă și-și face loc / în tine așa cum îsi fac loc bucățile de / soare pe care fiecare dimineață ți le zidește / de ochi. crezi / că tot trupul tău fața ta pielea ta / sunt versuri pe care le poți vinde în bazarul / plin de religii\".

În acest volum observăm o ruptură cu vacarmul contemporan care duce la alienare, surzenie. (altar de câmp):\"ultima dată în cafeneaua gării am văzut un sicriu ce ținea de mână un bărbat / o mamă care se uita la fereastra șarpelui de fier / spre fata ei devenită femeie cu pântecul / scos ca o scorbură în afară\".

Paul Gorban utilizează o limbă limpede și pură în care sensibilitatea sa discretă transpare în permanență. Nu suntem în fața vechiului Ego dominant, prea sigur de sine. Suntem în curentul unei receptivități noi, proaspătă. Eul poetic revine la natură și cosmos, dezvelește măști derizorii și conduce la adâncimi psihice proprii marilor întrebări ale destinului omenesc. (scrisoare câtre mântuire): \"miroase casa a poeme miroase ca cerul / căzut în râu eu îmi desfac pletele ce mă apasă /ca un strigoi eu port patul pe umeri și somnul în /urechi îl ascult cum geme ca o fecioară te aștept / în autogara veșnic trează / să îmi deschizi izvorul limpede\".