« Echilibrism rafinat între sentimente și rațiune » volumul de poezie ”În sensul copilului” Eugen Pohonțu – Editura Grinta, 2017

La Eugen Pohonțu, poet – om de știință, polivalența sa erudită este ușor perceptibilă, deoarece poemele oscilează, ori sunt fuzionale între percepții ermetic cerebrale, ori deschise spre elanuri lirice pure si emotionale. Având experiența haiku-urilor, și un atașament solid la stilul japonez traditional, poetul face un mix între prozodia clasică și filozofia de viață asiatică, amestecând tentele de la solemn, auster, grav, la ironic sau ludic-umoristic. Atracția pentru aceste poeme ancestrale vine dintr-o curiozitate firească de a parcurge timpurile și epocile literare, pentru a vibra, cu rafinament, cu spiritul general al poemelor, cele mai frumoase din istoria lumii, care îl încită la reflecție, îl ajută la descifrarea misterelor creației: ”despre poezie/ un daimon ciudat mi-a descris starea:/ sângele alb/ și țipătul acela de înger/ venit ca să moară.” (sângele alb) Eugen Pohonțu a debutat în 1978, în revista “Convorbiri literare’’, Fizicistul (apelativ pe care vi-l explică Ciprian Chirvasiu în prefața volumului), a scris și publicat rar iar după o pauză lungă a revenit cu energiile recuplate al unui adevarat talent…“În sensul copilului’’ care este cartea unui bilanț poetic. Cartea apărută la editura Grinta, din Cluj, anul acesta, sub egida Asociației Culturale Direcția 9-a, a beneficiat de o primire călduroasă din partea editorului, poetul și jurnalistul Ciprian Chirvasiu. Cât adevăr în acestă expresie a lui Masaoka Shiki, ce trudă exigentă : ”Cineva, în vara asta, a devenit piele și os scriind tanka și haiku...” Această suferință, această ”caznă” îi reușește lui Eugen Pohonțu, dă greutate exprimării stilistice: ”s-a îmbolnăvit iarba de un icter al frunzelor,/ și de pământ crește prin căderi șovăielnice// n-a mai rămas decât o speranță în verdele/ prin care se cerne lumina morții. (intersecții autumnale) Tehnica miniaturii japoneze, taie discursul liric, îl disecă, îl șlefuiește cu minuție și reușește algoritmi care fascinează prin puritatea și claritatea de diamant al versului, evitând încețoșarea stilistică. Ca și la asiatici, temele traditionale sunt abordate la rădăcini, la esențe: copilărie, bătrânețe, poezie, viată, iubire: ”trubaduri în poza mamei,/ poate chiar mâine ne vom stinge în refrene,/ azi suntem doar peisaje opiacee,/nervi întinși// peregrinări între ziduri/ și tăceri profunde.” (ne-am inventat instrumente) Înclinația sa către fizică și matematică, creează o curioasă relație cu poezia, îl conduce către o simbolistică nouă, pentru că în piramidele geometrice există o culme care întâlnește poezia și formele existenței comunicând cu universul o prelungire spirituală de la forme eliptice, criptice, la discursul liric pur, până la asocieri de cuvinte inedite, uneori șocante. Poetul se opune sentimentalismului facil și contemplărilor edulcorate, preferând o viziune abstractă a naturii, o melancolie intimistă, rezervată, interiorizată, de profunzime: ”vântul răsucindu-ți mâinile/ fără să cadă un strop de mirare,/ și sufăr sub pielea de împrumut,// poemul ca o armă/ dragă, fără trup,// o apă lină. (restul poemului) Poetul selectează exigent din temele suprasaturate ale scrisului de până azi și transferă elanurile interioare, armonizate într-un proces de unificare a liniilor, cifrelor, paralelor, conferindu-le o muzicalitate simfonică, un ritual aproape mistic. Autorul aspiră la o desăvârșire, la o autodepășire inițiatică pe drumul întortocheat al interogațiilor cu și fără răspuns, dorește să atingă prin cuvânt metafora, imaginea alegorică, nivelul cunoașterii de sine și a miracolului universal. Spirit contemplativ perseverent, caută esențele universului, a infinitului, comunicând cu cosmosul printr-un perpetuum mobile(sic) ideatic. Poezia sa devine cale de inițiere, zbor de Icar, drum de Sisif, calea spovedaniei lirice dar și a credinței în umanitate. De unde acest efort stilistic sisific de a de a comprima la maximum, de-a esențializa tulburător și în cuvinte rare, concise, sensurile iradiind din corola de minuni a lumii? : ”nopțile ca niște liane trecând prin noi/ țintuiți de iarba răscoaptî, în sunet de tubă/ din alte vieți, ca o simfonie în cheie violetă,/ și Dunărea care trece prin toate,// săgeată înfiptă în toamnă” (vânătărul de toamne) Un iubitor fidel al minimalismului japonez, Eugen Pohontu este și autorul unui volum recent de haiku, tanka și renga „karumi-fragmentarium” editura Art Creativ, deoarece prin acest exercițiu de stil autorul (citez pe: Reginald Horace Blyth) se poziționează: „ca un cercetător savant al expresiilor unor iluminări de moment, în care examinăm viața lucrurilor”.