George Pașa

Mai este și un dezacord în versul al treilea: "o fi pleoapele".

Puțin incoerent acest text, poate și unde (nu-i așa?!) umbra, într-un anumit moment al zilei, e tot în spatele tău și nu ai cum să o vezi. În schimb, "se aud" aplauzele și "se vede" "fesul arlechinului" (o veche cunoștință de a noastră: fesul? arlechinul? și unul, și altul). Chestia aia cu întregul (lăsând modestia deoparte) cred că am spus-o eu, recent, mai bine.
Mă rog, poate că impresia de incoerență mi-a dat-o și faptul că nu am văzut "aura" acestei poezii. Că fesul ăla este oricum recurent. Cred că ai început deja să te repeți în versuri, posibil și datorită faptului că scrii aproape zilnic. Și, cum știm, poezia nu este ca proza și trebuie o perioadă de acumulare.

Doar o părere. Cu același respect, neștirbit de conjuncturi.

Vă mulțumesc și eu, domnule Silișteanu, pentru atenția pe care o acordați poeziei lui Ioan Vintilă Fintiș. Dacă l-ați cunoscut, în mod sigur l-ați auzit și recitând. Are un talent deosebit de recitator al textelor poetice (nu numai ale sale).

Mă bucur că v-a plăcut articolul acesta. Ioan Vintilă Fintiș este poet, în adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă, din păcate, nu cred că în volumul acesta a dat întreaga măsură a vocației sale creatoare.
Domnule Mureșan, nu am mai scris de vreun an recenzii și cronici, așa că nu prea am reușit cine știe ce aici, chiar dacă dumneavoastră spuneți altceva. De aici, poate, și ezitarea de a da vreun verdict clar, nu din alte considerente. Eu scriu din convingere, iar despre cărțile foarte proaste evit să vorbesc. Dacă aș fi fost, cum spuneți, critic literar, le-aș fi desființat fără vreo reținere. Nu am de gând să urmez drumul criticii literare, rămân poet, atât cât sunt.
Domnule Dume, acolo e interpretarea mea, poetul poate a spus cu totul altceva. Despre meșteșugul lui Fintiș poate veți afla când veți citi cartea.
Doamnă Ardeleanu, nu am obiceiul de a da multe citate sau de a parafraza, cum fac mulți critici de ocazie. Nu știu în ce măsură mi-a reușit să aduc la lumină ceea ce este bun sau (mai ales) ceea ce este rău, dar mă bucur că am atras atenția asupra cărții. Poate o veți găsi prin librării și vă veți convinge cum apare ea în lectura dumneavoastră.

Îmi încalc o promisiune (este drept, cam puerilă) de a nu mai purta vreun dialog cu dumneavoastră, domnule Munteanu, fiindcă nu ar fi corect să nu răspund unor impresii pertinente. Aveți mare dreptate în ceea ce spuneți cu privire la subtitlu. În "ansamblul" de care vorbeam, nici titlul acesta cam arbitrar nu va mai exista, rămânând cele două părți ca poeme separate. Acum trebuie să recunosc faptul că nici eu nu prea cred că a fost altceva decât mămăliga, dar, dicolo de glumă, am încercat să intru puțin în starea de atunci. În plus, mai recunosc și faptul că versul acela final așa a venit, poate și ca o replică a luminii aceleia de la Răsărit care "ne-a fript cu-ateismul"! Cu "firul" acela așa e, dar știți cum e cu literaturizarea, ne paște până nu mai rămâne nimic din noi.
Vă mulțumesc pentru impresii!
Domnișoară Moldoveanu, nu m-am supărat. Mă bucur că vi se pare interesant acest text.

Domnișoară Moldoveanu, ar fi trebuit, totuși, să abordați mai puțin aspectele biografice, fiindcă nu le cunoașteți. Deși, fără îndoială, există și abordări bioestetice ale literaturii. Aici e un poem în două părți, din două perspective diferite, cum spune și subtitlul. Nu am pretenția absurdă de a mă erija în reprezentant al vreunei generații. Textul este inclus într-un ansamblu mai vast, al cărui titlu nu e un secret pentru cei care citesc în mod constant creațiile mele.
Eu nu am generalizat deloc, nici intenție de propagandă nu am avut, aici fiind, totuși, literatură. Dar, spre a evita orice confuzie, vă spun că am hotărât mai târziu să merg în învățământul superior, iar în vara lui 1989 terminam anul al doilea. La liceu nu am fost omorâți cu marxismul, însă la examenul de la facultate am avut câte un subiect din ateism. Colegii de atunci de la filologia bucureșteană pot să confirme. Eu nu mint. Acest lucru nu înseamnă că aș arunca vreo anatemă asupra învățământului de atunci, care ne-a format ca oameni.

Acum, fiind inclus în această antologie, nu pot să zic nimic despre conținut. Doar de copertă mă leg puțin, fiindcă mi se pare cam rău realizată. Nu numai pentru că ar fi tăiat mai mult de jumătate din imaginea mea, umplând mare parte din copertă cu imaginea criticului literar.

La ceas târziu, după o zi de muncă pe un tărâm devenit, în zilele noastre, în mod paradoxal, mai deloc poetic, vă trimit gândurile mele de bine, vouă, creatorilor și iubitorilor de poezie.
Pelerina aceasta a mea este grea, Mihaela Boboc. Știu și știi că fiecare creator are propria sa pelerină.
Dan Petruț Camui, versurile acestea sunt "pașadine" (vorba aiurelii celeia: "Prietenii știu de ce!"). Adevărul nu aduce mereu bucurie, de aceea mulți fug de el.
Ioan Mircea, credeam că sunt butoaiele acelea de care mă sprijineam acum două veri. Dar parcă tot pe acolo sunt și acestea. Știi că prin spărturile butoiului mai curge vinul ăla vechi.

Deși fiecare întrezărește în felul său ceea ce este "dincolo" și "dincoace" de sine, ceva cred că este comun. Mă rgăsesc în ceea ce spuneți aici, nu numai pentru că am fost atras spre aceste căutări, în special în ciclul poetic "dincolo și dincoace de mine".
Trăire mistică mi se pare, mai degrabă, decât una poetică propriu-zisă.

Dacă nu se întâmplă ceva neprevăzut, voi fi și eu, cu siguranță, acolo. Deja am devenit un prieten al poeziei. Nu-i așa, Marian Dragomir? Am aflat că va citi și Martin Culcea.

Mulțumesc, Mihaela! Mă bucur că te-a atras acest text. Poate că acea concizie creează o anumită ambiguitate, dar mi-am asumat și acel risc.

E și asta, Vasile, dar a nu se înțelege că poezia nu ar merita. Oricum, stelele nu contează, valoarea, știi, e dincolo de aceste însemne.

Față de alte poezii ale autorului, unde exista o ambiguizare mai pronunțată a discursului, aici predominantă pare a fi sugestia. Discursul este liniștit, dar liniștea aceasta este dublată de o voce gravă, sub impulsul curgerii implacabile a timpului. În structura "de suprafață", discursul poate părea plat, meditația fiind perceptibilă abia în adâncime. Sugestia aceea a căderii, a simbiozei om-frunză nu este nicidecum nouă, însă personală mi se pare forma în care este așezat conținutul poetic. Întrebarea și răspunsul aparent naiv: "De ce cad frunzele alex/(...) de oboseală și frig viva" marchează una dintre cheile textuale, iar de aici discursul continuă într-o notă foarte inspirată, cu structuri poetice sub care, într-o atmosferă calmă, se rostesc adevăruri existențiale grave. Ambiguitatea discursivă din final, asigurată și de trecerea discursului de la persoana a II-a la persoana I, este, de asemenea, foarte inspirată. Efectul creat de asocierea incipitului cu finalul trimite la noi sugestii. Totuși, cred că formularea de la început nu este cea mai fericită, fiind incoerentă, corect fiind "am împrumutat de la toamnă", chiar dacă se pierde cumva ritmul.

P.s. La mulți ani!

Felicitări autoarei pentru carte. Mi-a stârnit interesul ceea ce spui (deși sunt printre cei care citesc în mod constant ce postezi pe aici și nu numai aici), când am văzut trimiterea pe care o faci la Micul Prinț. Sper că este o carte educativă pentru cei mici și nu numai.

Da, se poate și așa. Era un balon ușor, nu din acela pentru traversat Atlanticul. Pentru traversarea pe nevăzute a unei alte inimi.

Eu cred că știu de ce ai spus "insula îngândurată". Dacă e asemănătoare celei la care mă gândesc eu, așa este. Cu logica asta poetică nu prea mă împac eu, așa apoet cum sunt în momentul de față: dacă inima e "balon spart", cum de mai plutește și nu se scufundă? E, poate, una dintre tainele poeziei, la care nu am ajuns încă.

Sunt bine exploatate cele două clișee (poate sunt mai multe, dar nu le văd eu acum): "Suntem în pom, iar pomu-n aer"; "săriți de pe fix". Astfel încât ultima strofă devine deosebit de bună.

Spun că sunt onorat să particip la acest eveniment cultural, alături de alți poeți și poete, de care am auzit și i-am citit (este drept, pe trei dintre ei după ce a fost publicat acest anunț). Mulțumim organizatorilor pentru invitație! Vă așteptăm cu drag pe aceia dintre voi care puteți fi prezenți la această manifestare culturală!

Mă bucur că mai am ocazia să remarc un text al lui Valeriu Barbu. L-am mai citit de dimineață de vreo două ori, mi-a plăcut, însă am trecut linișit mai departe, convins fiind că nu are nevoie de vreo apreciere de a mea, fiindcă, vorba autorului, cine să îi trăiască viața cu erorile sale mai bine ca sine? Nu e ceva nou ce se spune aici, fiindcă am mai citit, în pagina autorului, asemenea tristeți filtrate prin vers. Dar nu sunt nicidecum versuri goale de conținut. Poate nu după ultima modă, însă mă bucur că Valeriu nu se ia după cele trecătoare.

Cred că e bine să lași așa cum e, fiindcă s-ar pierde din ceea ce ai pregătit drept poantă. Și, la urma urmei, poetul este și creator de sensuri.