Doamne, de ce nu mai am timp...

Nu degeaba zicea Bâncuși că „orice simplitate este o complexitate rezolvată”. Cam așa se întâmplă și cu textul acesta al lui Teodor Dume, un text plin de sensuri, în care se poate spune că îi reușește destul de bine resemantizarea unor clișee lexicale, cum ar fi aceea a ființei noastre fenomenale asemenea nisipului spulberat de vânt sau a căutării („cotrobăirii”) în cer a unor răspunsuri despre ființa noastră numenală.
Este un text al stărilor omului în confruntarea cu necunoscutul (al misterului morții, dar și al esenței vieții), al necesității expierii prin suferință și rugă, dar și al unor reflecții adânci asupra condiției omului, confruntat, pe de o parte, cu egoismul materiei, iar, pe de alta, cu transcenderea dincolo de lucruri, unde se află ființa noastră autentică. Dacă, inițial, finalul textului mi s-a părut a fi de un orgoliu luciferic, recitind de mai multe ori, mi-am dat seama că sensul este total opus: sfârșitul nu este, de fapt, decât un nou început, când Dumnezeu („centrul universului”) trece prin noi și transcende sufletul eliberat din materie. Nu este ceva nou, dar felul cum o spune autorul este poetic și pătrunzător.