George Pașa

Poemul ar fi vrut să înceapă cu frunză și verde - nu venea nici o frunză, verdele picura într-un vis. Uite-așa, vedeam cum, încetul cu-ncetul, se pierde incipitul ăsta nesuferit, formal și

În calendarul sfinților e Sânt Ilie, de-aceea, sunt hotărât să ies pe felie, adică aici, printre urzici virtuale, mărăcini, scaieți, măști vii și postări estivale. N-o să plouă deloc, nu va fi

nu intră în rotirea stelelor melancolia ta între cald și amar surâs mișcător pentru arborii care nu-și uită fremătarea a dor detașarea aceasta nu înseamnă rămânere în timpul dominat de

S-a însingurat sub pleoape visul, vara cerne fumul de mangal; tot te plângi că-i expirat permisul de intrare-n mediul virtual. Și ce-ar fi să intri incognito, scapi de treceri pentru

părea o cameră a memoriei fără uși fără ferestre cineva se rupea de întreg căutarea nu-și mai avea rostul cea dintotdeauna se transferase în vis nimeni acolo nu-i pretindea să se

- 1 - Adie un adio prin aerul ocupat de vocile înserării. Zumzete de la ultimul spectacol vecin cu-ntristarea. Râsetele unor tinere speranțe ajunse la vârsta anonimatului, când imperturbabil cad

Delirul de grandoare să-l persiflezi oriunde cu mâzga-i lipicioasă se-ntinde peste lume; poetul autentic metafora și-o tunde să crească și-mpotriva celor născuți din glume. Vezi câte-un ins

Vorbeam, cândva, de-o scobitoare pentru scos gărgăunii din cap, dar poetu’, de colo: - Bine, mă, da’ ce te faci cu ăia care n-au cap?!

trecutul un șir de fotografii blurate oameni lucruri întâmplări și tu care vii din urmă cu dorința de a le salva de fragilitate gândul e doar o daltă care sparge piatra acestor încercări rămâi

n-o fi foc de ieși din coordonatele trasate să fii simplu nu paralel cu propria ta ființare între două meridiane sentimentale să ardă focul din maci drept însemn al dorului o nesiguranță

-50- Când salcia tremurătoare-n apă își oglindește chipul, tu, pe malul plin de verdeață, i-asculți tânguirea. Și oare cui de sălcii să-i mai pese când omenirea-i frântă-n griji mărunte? În al

Fructul ăsta roșiatic (Ce-i pe gustul tizei mele), Rotunjor, pe ramuri grele, Crește, printre țepi, simpatic.

Nu poți fi doar atât cât ți se-ntinde cântecul sau, bunăoară, visul negru al unui proscris; poți cânta fie și adevărul din pietre, poți visa și în balansul între miere și scrum. Când vine

De-i dai pielița deoparte, Carnea lui miroase foarte, Intră într-un grup (nu roi), Îi alungă pe moroi, Se numește...

Ar fi putut să fie un pastel: cântarea dulce-a unui trist model, niște copaci dând bine-n peisaj sau lujerul de mac ce dă sevraj, frunza de viță fluturând ușor sub mângâierea unui vânt

-46- De-aș găsi leac pentru clipe sublime, să rămână în memoria vie, vindecător al suferinței aș fi. Dar sunt doar un om care-n ceața vremii întrezărește diamantul pierdut. Și-n strălucirea lui

Ce treabă are vântul cu-nvârtejiri de oameni, și norii suri, cu plumbul care te-apasă-n suflet? Mișcarea lor febrilă te face să asemeni un pas de căprioară cu al femeii umblet. Tu schimbi,