florin caragiu

O cameră-nlăuntru ți-am păstrat. În ascuțimi de dor distanța se prăvale și-n urmă chipu-ți, candelă nestinsă, apare-aici, veghează: ochi de iubire, vers pătruns de erosul

Trenul s-a oprit brusc. Îți privesc părul atins de lumină, fluturând lângă geam. Mâinile mele-l poartă în jocul incognito ca pe-o pelerină în ploaia de imagini. Trecători înnodați la batista

urci tot mai greu scările cu un surâs trist acoperi junghiul din piept camera viselor se inundă bușteni dintr-o limbă uitată plutesc între noi mâlul se întinde toate cuvintele încap pe o

țara mea cea mult ocărâtă nimeni nu te acoperă când ți se văd locurile de rușine ești o căprioară ce sângerează în curtea mea cu o fașă albastră îți leg rănile și te așez în culcuș de

scriu pentru tine cu toate că știu că nu citești asta mă stârnește fiindcă e greu să scrii pentru cineva care te lecturează absența de la locul faptei întărâtă o nebunie suavă dar am

tu știi că m-am rupt în două doar ca să prind la mijloc glasul tău pe care îl iau cu mine peste tot până când nu mai pot înainta și îmi aduc aminte că iubirea nu lasă urme/ nu distinge în

uneori ne azvârlim atât de adânc unul în altul că numai Hristos poate să ne scoată vii Îl așteptăm juliți la încheieturi mânjiți de luturi colorate soarele face bucle în ceața

moartea taie din mine o scândură dreaptă și lungă aud în vis dinții ei de fierăstrău mișcându-se ușor, ușor, când întunericul fixează trupul și așchiile zboară pe iarba în care s-au desenat

moto: „Nimeni nu întreba CINE urma să vină, nici măcar când. Nimeni nu punea niciun fel de întrebare, ca și cum toate vorbele alea bolborosite ar fi fost pe deplin înțelese” (Alexandru Ivasiuc,

cum stau așa fără tine, sunt o armată invincibilă ruptă în două. cei din avangardă nu se mai pot întoarce, dar li se deschid înainte ținuturi nemaivăzute. ariergarda nu mai poate înainta,

o fantomă m-a strâns de gât în apartamentul din drumul taberei tocmai mă trezeam sau aveam impresia că o fac și deasupra mea ceva alb voia să-mi astupe respirația o făcea destul de

luntrea e un consemn pentru a renunța dintr-odată la tremurul schimbătorilor de bani. traversezi o zi fără luciu și degetul mușcat al epilepticului îți arată cât ești de părăsit. nu ai decât să

nu e ușor să fii sincer nu ești când spui ce-ți trece prin minte cuvintele ies și le privești ca un străin și te privești ca un străin nimeni în jur apoi trece mult până găsești un

hainele ies prin carne, zboară prin ferestre peste linia ce strânge durerea în colțul grădinii: este prima zi în care moartea rămâne în urmă, prima privire în care rămâne un loc nedistrus nu ne

decât să-ți pierzi vederea mai bine o dai în parte unei ape puștii te iartă când te apucă întunericul și nu mai ai pământ te vei trezi într-o clipă că nu mai poți face niciun păcat așa

asculți strigătul după apă al celulelor, contracția lor simultană, inversarea de sarcină a membranei depolarizate rapid – prin pereții ei, potasiul eliminat, sodiul năvălind în interior, mușchii

Vine o vreme când nimic nu mai e nou și te întrebi de ce, chiar așa, de ce lucrurile capătă o nuanță gălbuie? Dorința ta e sculptată în toate formele și totuși după mângâieri îndelungi ațipești

Tăcut plânge lumina-n cânt. De pe culmile inimii, cu-aripi de gând Îmi fac avânt spre înalt. Sublim albastru-mi curge în vine, Tremură carnea-n versul ce țâșnește Ca sângele sub biciuiri de