plimbare

Florile de cicoare sunt cu siguranță albastre. Îndepărtarea cere o foaie de hârtie care să suporte \"totul\". Tot cuvântul nespus. Florin Caragiu scrie despre lucrurile care nu se pot spune. Căci ce folos este să scrii despre cele care se pot? Din prima strofă poezia se încarcă, blând, cu semnificații. Iar atât de greu devine corpul căzut în mijlocul străzii, de parcă este crescut acolo, încât accidentele ființei par a fi însăși ființa. Dar nu e așa.

A două strofă este empatică. Umărul acela, venit ca din senin, \"nu mai simte căldura\", dar parcă este umărul tău propriu, opintit acolo. Cititorul se vede astfel prins în meandrele poeziei. Nu mai are scăpare. Aruncarea unui suvenir este întotdeauna dureroasă. Este o rupere a propriei inimi. O ne-voință. Aici e poarta mistică (misterică, dacă doriți) a poeziei. Mie personal, pubelele îmi aduc a scăldătoare. Apoi, e \"omul în minus\". Este acel neaoș românesc: \"am de lipsă\". Poate fi lipsa unui om, a unei viziuni, a unei înțelegeri anume a lucrurilor.

Inerția acelei movile de neclintit (care aici poate primi orice semnificație), e proiectată în final pe un sugestiv cer, care \"se dă pe role\". Spre deosebire de asfaltul străzii și acea \"movilă\" de neclintit (a se citi imposibilitatea de a face ceva), cerul devine subțire, alunecos, dinamic, înalt. Muzica, plimbată/înălțată și ea din \"cărucioare pentru copii\", nu face altceva decât să sporească inefabila proiectare înspre un final deschis. E ca un abur ce se poartă deasupra.

\"Plimbarea\" lui Florin Caragiu pe străzilee orașului devine, astfel, o explorare a ființei. Imobilitatea ei, ai zice funciară, nu este decât o aparență și un pretext de a întinde \"marginile parcului\" înspre un cer zglobiu și copilăresc. Senin, de culoarea florilor de cicoare care, să ne amintim, \"nu mai știau despre tine nimic\".