românia

Ca lacrima unei mame îndurerate poemul acesta pentru pământul din care ne-am născut, copleșitor în frumusețea lui chiar dacă doare, pentru că România merită și pentru că și noi merităm, citindu-l este ca și cum Dumnezeu ne-ar fi atins fruntea...

,, copilăria se ridică din lut
ca un trup înviat își lasă urmele de aur pe pietre
și auzim cuvinte rostite din gură în gură
și ne aducem aminte de cerul strâns ca un sul
pânzele de păianjen în care ochii sunt prinși
se spulberă ca o nălucă în zori și ne vedem om cu om
și tu crești în noi așa cum am crescut noi în tine,,

Plecăciune, Florin, față de țara mea și față de tine !!!

cum ai unit sentimentul pentru țară cu sentimentul pentru spiritul creștin, spațiul în care ne situăm cu eternitatea care ne situează aici și acum.

Mulțumesc pentru gandul de intampinare, mă bucur că acest poem a atins ceva, undeva...

iti multumesc pentru atingerea poetica.

un poem de o emotie copleșitoare, intens patriotică, la multi ani pentru ce a mai rămas din această țară!...

Multumesc, la Multi Ani!

un fel de "schimbarea la fata a Romaniei", fara vreo aluzie cioraniana.
Se porneste de la premise "adamice" total nefavorabile: prunci ucisi, caprioara lui Labis, disparitia fizica a codrului eminescian, cu vadite trimiteri la moartea spirituala.
Renasterea este sustinuta insistent, in cascada, prin :"chipul nefacut de mana" (Abgar al Edessei, cel vindecat de Hristos, care a primit in dar prima reprezentare a Acestuia), "cerul strans ca un sul" (Apocalips), "panzele de paianjen" (ca-ntr-un drum spre Emaus cand ochii lor erau facuti sa nu vada), si de finalul brancusian al iubirii nesfarsite.

M.