marinescu filip

„Dacă iubești fără să speri a fi iubit vreodată” (Eminescu), ori ești un geniu neînțeles (ceea ce e mai rar), ori mai bine te gândești să-ți cauți o femeie care să te și iubească, să te și

Sunt un mugur ce se afundă –n vraja nedesfoliată a sufletului tău. Eminesciene lebede-și continuă –n infinire, printre trestii, somnul de dimineață. Din trupul nostru azvârlit în orizontul

Zori cu petale, Obrajii tăi înfoliați, Trandafirul portocaliu cască, Pe pereți aplice zburătoare, Cânt de păsări îți curge-n plete, Încă-ți mai rotești șira spinării cu un vis, Decolează

Întineresc frunze în galben-auriu Luna s-a spart la infinit pe alei Ploile ca niște solzi de pește viu Din surâsul tău răsar păsări câte trei, câte trei... Lumină, multă lumină castanie Ochii

Să dăm cu-o-mbrățișare la o parte stelele din jurul lunii, să răsară gâtul nopții în care am umblat de mână întâiași dată... Să dăm la o parte cu zâmbetul roșul din maci să răsară ochii

Pletele-ntraripează lanul de grâu, Rochia redesenează sufletul din pârâu, Furtuni aruncă la mal gânduri cu scoici, Ciripituri de ciocârlii izbucnesc geneze și doici, Roșul macilor picură-n

Ochii tăi ca macii ard râsul Dobrogei, în viteza trenului prin aureole prelins, brațele de-argint, insolite mori de vânt, vâslesc stele, iarăși stele ce-au nins... ascult liniștea inimii tale de

În depărtări căpițe de fân aduc a urși legendari, Clinchetul razelor de soare, Fluturi vibrează farfurii zburătoare, Struguri revarsă pieptul colinei, Păsări ce înnoadă-n zbor coloana

sclipesc, sclipesc, steluțe, în dimineața aurie peste Dâmbovița din povești, ca și cum m-ar urmări ochii tăi, mireasma gurii, curgând ușor, duios, spre Delta Dunării… chiuie, chiuie, un

Suntem pe creste și este atâta claritate în noi c-ai zice c-ascultăm simfonice Seherezade sau că vedem prin veacuri albastre picturi rupestre vreo dimineață marină stănesciană cu plopi

Rupe o creangă de zăpadă proaspătă, să-ți faci pană de scriitor!... Smulge o aripă din inima mării, să iasă albatroșii din cer!... Hai, mută și tu un munte din vârtejul vulturilor, să

Când voi fi sărac Tu pescărușule Vei deveni pește și scoică Ca un simbol vechi intr-o peșteră Însuflețită... Când voi fi orb Tu pescărușule Vei deveni imaginație albă Ca un strigăt coborât

Cerul spre infinit e ca un țărm cu mareea norilor, cu meduze care dorm, Păsările-n zbor spre soarele tandru aduc a pești ce se scaldă-n razele de leandru, Sufletul lacului se ridică

În nopți de sânziene, senine, șuvițe de stele îți cad pe frunte, pe umeri, pe spate, albe zvâcnituri, mai mici, mai mari, ghirlande, și chiar mai jos spre talie îți șed, a viață, a moarte. Se

Știi ce Doamne, am observat ceva: oamenilor nu le mai plac diminețile, nici măcar copiii nu le mai iubesc, căci răsăritul mă prinde de la o vreme singur in parc... Tatici și mămici vin seara

Noi cântăreții de două mii de ani orbi de Lumină, am uitat și numele pomilor, al florilor, al păsărilor, pe care cu greu Adam s-a căznit să le denumească în Rai... Cântăm

Când primăvara miros frunza pomilor tomnateci veștejită-n hlamidă, înverzită-n alb orbitor, stăbătută de avioane plecate, scânteiate...de rândunele întoarse, sărate... Când în dimineți văd

Când iarna ies ciute la izvor -urcând pe defileu de Jiu sonor- cu spinări argintate ca de icoane proptite pe zeci de țurțuri – mișcătoare coloane- trosnind pe ghețuri, pe maluri, aureolate

Parafrazându-L pe Mântuitorul Hristos, cel ce se smerește se va înălța, iar cel ce se mândrește se va înjosi. Acestea sunt două feluri duhovnicești de viață. Cel al vameșului

oameni cu celulare ca șerpi cu clopoței sub crugul ceresc, cu Tine vorbesc? într-o curte luxoasă iarăși cocoșul ce-a strigat atunci de 3 ori în noapte... motoare diesel halucinații cu

eu nu râvnesc răsplată-n Cer când voi muri Cerurile-mi vor purta singure de grijă iubind rădăcinile mele s-au afundat așa de tare-n pământ ochii tăi plângând pe ele au străpuns stelele Lui