materie si spirit

Faraday a încercat 12 ani să demonstreze că magnetismul se poate transforma în curent electric. Această transformare a fost ipoteza lui. El a intuit acest fenomen din faptul că și curentul electric se putea transforma în magnetism, deci și reciproca ar fi trebuit să fie adevărată. Această descoperire în fizică este foarte importantă, ea ducând la apariția motoarelor electrice, etc. Experimentul în știință este rădăcina noutății. Noutate în sens de creativitate umană, de valoare adăugată la ceva brut (deja existent). În fond ce înseamnă experiment? Punerea în anumite condiții (noi) a materiei (universului) pentru a observa într-un timp cât mai scurt comportamentul acesteia, intuind anticipat rezultatul. O intuiție care se fondează pe diverse raționamente (analogii, inducții, deducții, etc.) având la bază fapte concrete observate în univers. Aceste noi condiții la care este supusă materia s-ar putea desfășura și în condiții normale, adică fără un experiment, însă probabilitatea de îndeplinire a tuturor condițiilor este foarte mică, sau nulă. În concluzie, în știință cunoașterea pleacă de la observarea unor fenomene naturale, la care se adaugă un raționament (analogii, deducții, etc.), de unde vine intuiția referitoare la alte fenomene naturale, fenomene care nu se manifestă în mod obișnuit, acestea fiind astfel puse în condițiile de manifestare (teste) prin experiment. În viața duhovnicească, experimentul din fizică se traduce prin cuvântul “a experia”, care are o cu totul altă semantică. Persoana care-L experiază pe Dumnezeu, pătimește din partea Acestuia lucrarea Harului. Această prezență a Harului este una eliberatoare pentru cel care o pătimește, pentru cel care o suportă, ea fiind condusă de însuși Dumnezeu, omul fiind la început într-o poziție de înțelegere, receptare a lucrării, și mai apoi de adăugare a unei valori proprii, personale, deci într-un sfârșit într-o postură creatoare. A face o identitate între cele două modalități de cunoaștere prezentate anterior, cea științifică și cea duhovnicească, duce implicit la o identitate între cele două realități care fac obiectul cunoașterii. Adică între “natură” și „Dumnezeu”. Se știe că această identitate este cunoscută în filosofie, și nu numai, sub denumirea de panteism. A verifica științific problemele duhovnicești (teologice) adică a introduce exclusiv metode științifice pentru a analiza relația omului cu Dumnezeu, și implicit sufletul uman (aflat în mod firesc în comuniune cu divinitatea), este un procedeu insuficient, care dă rezultate destul de vagi, parțiale, și în final nedepline și neconforme cu adevărul. Poate că de aceea psihologia este o știință atât de simplistă, spunea la un moment dat parintele D.Stăniloae. Părintele Galeriu, într-un dialog cu cei ce filmau taina Căsătoriei, mărturisea un gând în sensul celor relatate mai sus, și anume că aceștia nu pot surprinde prin camere de luat vederi decât ceva parțial din taină (imagini, idei, sunete, etc., cel mult), fără a pătrunde în realitatea dincolo de simțuri și logică care este lumea Harului Hristic, Har care întemeiază respectiva taină, și îi dă sens și consistență. Pentru aceasta este nevoie de un alt instrument (organ), mult mai potrivit, adaptat special “pentru asemenea necesități” pus „la dispoziție” tocmai în acest scop de Hristos, Cel care spune: „Dă-mi inima ta!”. Astfel, problema care se pune este una de opțiune și decizie selectivă, în condiții de libertate, cu privire la două realități diferite de cunoscut. Este problema de a utiliza experimentul științific în situații ce țin exclusiv de univers (materie) și cea de a-ți dărui inima în relația cu Dumnezeu. Mai nou, fizica cuantică, și nu numai, se pare că a ajuns la o recunoaștere a relativității și limitelor cunoștințelor proprii, lăsând astfel loc și de prezența Lui Dumnezeu, sau mai bine zis reușind să recunoască că dacă există o cunoaștere deplină, totală, aceasta nu îi aparține. Ca o concluzie, chestiunea care este în discuție se referă, pe fond, la calitatea de “persoană” a Lui „Dumnezeu”, și cea de „obiect” a „universului”, a diferențelor între „persoană” și „obiect”, cu toate consecințele gnoseologice care decurg de aici. De altfel, acest subiect extrem de incitant este tratat în mai toată teologia creștinismului ortodox din toate timpurile.