gand despre parintele Staniloae

GÂND DESPRE PÃRINTELE STÃNILOAE Mărturisesc că nu mi s-a întâmplat să fac abuzuri cu scrierile părintelui Stăniloae. Felul extraordinar și normal în același timp de îngemănare a ideilor, de revenire neobsesională a lor sub o lumină mai frumoasă, aceste melodii duhovnicești invită de la sine la popas, la echilibru, la liniște. Fiecare poate afla printre rânduri când să închidă cartea și când să o redeschidă. Aceasta pentru că părintele Stăniloae nu declanșează intrigi care să silească persoana la epuizare ci mai degrabă urmează mersul melcilor și trecerea norilor suri pe șesuri. Fizic vorbind “coloana infinitului” are un sfârșit, și totuși cel ce a pătruns gândul sculptorului înțelege că de fapt nu are. Nici scrierile părintelui Stăniloae nu au sfârșit. Dragostea este căutarea cea dintâi în opera părintelui, de aceea structura internă a mesajului, întrepătrunderea ideilor și a temelor ortodoxe, depășirea cu eleganță a limitelor celorlalte confesiuni creștine pot fi înțelese greu de un cititor nerăbdător, calic informațional. Răbdarea – această consecință a dragostei treimice – venită și numai forțat, din dorința expresă de a cunoaște sistemul ortodox, se transformă în final pentru noi în recunoașterea curgerii necontenite și imprevizibile a unor versuri “de dincolo”. De aceea părintele Stăniloae este mai mult un poet al răsăritului decât un propagandist al ideilor ortodoxe actualizate.