marinescu filip

Iată, de acum am îmbătrânit și n-am reușit să-mi fac un pat din cuvintele rostite... E mai mult un jar în cimitir, pe care calc, cu baston cu tot, ca printre dureroase amintiri... Doar susurul

SCRISOARE Nu știu ce să-Þi scriu În mine văd freamăt pustiu, Înghesuit în propria-mi covată N-aduc valoare adăugată... Talantul pe care mi L-ai dat Nu s-a-nmulțit, nici nu l-am

Când vidul nopții și-a arătat bufnițele la fereastră, n-am avut nicio pretenție de la Dumnezeu sa-mi asculte rugile, nici de la greieri să-mi țârâie, nici de la propriul psihic

RUGÃ Doamne, mai scoate-mi în cale Un sărac de-al Dumitale Să-l miluiesc cu un ban Cu un cuvânt fără de an... Și mai dă-mi și-o suferință Ca să-mi fie spre credință, Și dragoste cu

LA IZVORUL LUI EMINESCU... La izvorul lui Eminescu nu-i liniște nici măcar o secundă... Toți vin să se adape: păsărele, oameni, demoni, îngeri cu coama

LA STRAJA A DOUA... La straja a doua din noapte m-am trezit Închinându-mă la icoane, pe muzică bizantină m-am odihnit Să-mi pui Doamne în inimă pod de aur către tine – isihie Iar dacă somnul

Drumul Împărăției mă doare de nu-L pot străbate, Cel rău îmi tot repetă că am arierate, Către tine, către lume, către Domnul, Că la amiază mă ia cu somnul, Că nu sunt smerit, că

Cerul spre infinit e ca un țărm cu mareea norilor, cu meduze care dorm, Păsările-n zbor spre soarele tandru aduc a pești ce se scaldă-n razele de leandru, Sufletul lacului se ridică

SE-ADÃPOSTEA ÎN INIMÃ... Se-adăpostea în inimă lumină străină, plăpândă Ce mă trântea la pământ, mă făcea să-ngenunchez Când gând filocalic ne ferea de a oamenilor laudă Mi-era bine

Întineresc frunze în galben-auriu Luna s-a spart la infinit pe alei Ploile ca niște solzi de pește viu Din surâsul tău răsar păsări câte trei, câte trei... Lumină, multă lumină castanie Ochii

CÃLCAT CA IARBA... Călcat ca iarba de copite de cal măiastru M-am supus Þie Doamne ca unui cer albastru, Dar și copiilor în jocul lor zglobiu Am în cercat de trebuință sâ le fiu, Și

DRACII DIN JURUL MEU... Dracii din jurul meu sunt liberi și strigă și-n voie mă mușcă Doar seara cănd ajung acasă, citesc psaltirea și-mi fug ca din pușcă Mă fac să gândesc la cei din iad, la

Suntem pe creste și este atâta claritate în noi c-ai zice c-ascultăm simfonice Seherezade sau că vedem prin veacuri albastre picturi rupestre vreo dimineață marină stănesciană cu plopi

Doamne, din vistieriile Tale cu lumini și cu bucate Dă-mi un dor aprins doar pe jumătate, Reînnoadă-mi sensul meu deplin Ascuns în frunze de pelin, Din suita Ta de stele care sânger Pogoară-mi o

Când primăvara miros frunza pomilor tomnateci veștejită-n hlamidă, înverzită-n alb orbitor, stăbătută de avioane plecate, scânteiate...de rândunele întoarse, sărate... Când în dimineți văd

Pletele-ntraripează lanul de grâu, Rochia redesenează sufletul din pârâu, Furtuni aruncă la mal gânduri cu scoici, Ciripituri de ciocârlii izbucnesc geneze și doici, Roșul macilor picură-n

În depărtări căpițe de fân aduc a urși legendari, Clinchetul razelor de soare, Fluturi vibrează farfurii zburătoare, Struguri revarsă pieptul colinei, Păsări ce înnoadă-n zbor coloana

Noi cântăreții de două mii de ani orbi de Lumină, am uitat și numele pomilor, al florilor, al păsărilor, pe care cu greu Adam s-a căznit să le denumească în Rai... Cântăm

CE MULTÃ PACE... Ce multă pace mi-ai dat Doamne Și nu știu ce să-ți dau în schimb Greieri roi țârâie-a soamne Se-ngălbenește al meu nimb... Ce multă pace și uitare... Lebădă lacul