marinescu filip

"Doremifasolbemol" este, in orice caz, o succesiune de sunete care nu formeaza o gama. O melodie, oricare ar fi ea, fie cantata la pian sau la un alt instrument, nu se poate termina in sol bemol. Nota sol bemol "cere o continuare".
Pornind de la aceasta observatie tehnica, reiese destul de usor ironia textului. Cum poti ingropa pe cineva care in mod cert mai are ceva de spus? care e la mijloc de drum?
Finalul face parte din categoria "resemnare in bascalie", care in mod cert nu poate, cel putin pe moment, pune punct izolarii poetice, la care se refera, de fapt, intreaga poezie...
De aceea, cred eu, urcusul autorului continua incontestabil, impotriva tuturor criticilor, a sfidarii, si a superficialei aprecieri, modelandu-se pe o "scara fara sfarsit"...

M.

Prin "te vor cauta", cred eu, nu se intelege cautarea fizica, a prezentei cuiva. Autorul nu indeamna in niciuun caz la ascundere, la retragerea omului din fata primejdiilor, a necazurilor, a celor rau intentionati, etc. Spun asta prin prisma finalului, care in acest caz nu prea ar mai putea avea un sens crestin, in contextul in care doar printr-o confruntare directa, putem strapunge inconsistenta fiintei noastre.
De aceea, cred mai degraba, ca poetul se refera la felul oarecum viclean, lumesc, interesat, al unora de patrundere "a fericirii celor buni", aflati intr-o permanenta legatura cu Divinitatea, legatura de o infinitate si incomrehensibilitate vecina cu taina, cu minunea. In acest sens ultimul vers releva o contradictie flagranta si de neconciliat intre doua moduri de cunoastere. Primul prin "iubire", care este subanteleasa in text, iar ultimul prin "iscodire, viclenie, nascocire etc".
In acest sens, textul apare ca o trimitere la propovaduire a apostolilor, ca o incurajare a celor aflati la inceput de drum, cu incredintarea ca "nimeni, niciodata, nu ne poate desparti de dragostea Lui Dumnezeu".
Tot in aceasta ordine de idei putem mentiona si citatul din Evanghelia dupa Ioan "Mă veți căuta și nu mă veți găsi, iar unde sunt eu, voi nu puteți veni".

M.

senzatia asta de impletire timp - eternitate, a descarcarii clipei in vesnicie, a "infrunzirii timpului".
Un fel de tumult al devenirii, fara pierderea senzatiei de tumult al comuniunii fapturii cu realitatea ultima.
Ceva asemanator cu o "fuga" de Bach, cu linistea finalului tipica.
Impresionant versul "necheaza tacerea"...

M.

Iti multumesc frumos Ottilia, am modificat la sugestia ta cele doua versuri.
Te mai astept si cu alte sugestii.
Toate cele bune.
M.

Sincer nu prea stiam despre Sfantul Graal mai nimic. Dar dupa lectura poeziei m-am interesat. Spre surprinderea mea, pentru noi ortodocsii, semnifica ceva extrem de important. Potirul de la Cina cea de Taina. Potir care ulterior a fost pierdut definitiv, si care mai ales in lumea medievala apuseana este tinta multor speculatii, dar si a unor frumoase creatii artistice (Wagner -Parsifal).

Astfel, poezia se rotunjeste in final si prinde contururi luminoase.

M.

in fata "Marii treceri" (paharul plin), singuratatea este evidenta.
De remarcat inexistenta voita a notiunii spirituale de "suflet", ca recunoastere tacita si smerita a "nimicului" din care venim.
Degringolada supliciului (cu deznadejdea imposibilitatii intoarcerii spre sine, si gandul nefericit al accidentului existential, al intamplarii) este rezolvata prin acceptarea crucificarii, "ma sfredeleste" cu interpretarea "ma modeleaza", "ma elibereaza"...

M.

un sentiment misterios, tainic, aproape blagian, de "apropiere/departare", cu toata stiinta despre celalalt a "gramaticii, a chinului, traistei, etc" visele cu ingeri de cuvinte raman singura "aproximatie".
De remarcat si imposibilitatea metafizica de descifrare a "chipului" persoanei, cu reverberatii iconice.

M.

un fel de salasuire in mormant, cu piatra exterioara la capatai, cealalta piatra care se mai zbuciuma -"inima" -.
"Flori si radacini" ca semn vizibil al transcenderii, "trecere" sustinuta de "iubire", ca unic resort intim de autopropulsare (singura care ramane), de depasire a Golgotei interioare ("colina")...

E prea frumoasa poezia pentru un final atat de trist si atat de brusc. Nu imi dau seama in ce masura se potriveste cu restul poeziilor tale, restul universului poetic vreau sa zic (intrucat sunt cam la inceputul cititului) Poate ca exista o explicatie de ansamblu, care cadreaza cu o atitudine mai generala. Totusi, m-a incantat destul de mult si de aceea mi-am permis un "semn".

Mi-ar fi placut un sfarsit de genul "...si ne-am mutat impreuna intr-un ideal si mai mare".

M.

Tema: "riscul de a iubi pana la capat", de a depasi impreuna ultimul obstacol, moartea.
Moartea ca inconsistenta, sau absenta a Binelui.
Interesant versul paradoxal "visul in care sunt pe deplin treaz", cu sensuri mistice, accentuate de parfumuri.
Dragostea ca unica forma de iesire din "sistem".
A nu gresi este ca si cum ai spune "mergi printre stropii de ploaie fara sa te uzi". De aceea iubirea infinita favorizeaza deplina eliberare.
Mantia rosie bizantina, imparateasca si crucea, in fatisa lupta cu idolii nepersonali, ca niste "roboti insomniaci".
Numai "cei cu inima curata vad" (copiii) Lumina neapropiata.

M.

Revelatia Vechi Testamentara, cei doi martori ai Schimbarii la Fata. Zece porunci, Moise("zece lucruri de facut"), si a bucuriei Duhului, a inaltarii, Ilie, cel ce s-a urcat "de viu" la Cer ("adierea"), desavarsita in lumea bizantina a sec. XIV de extazul isihast, tipic, referential ("stai pe un scaun, respiratia, lacrimile "). Continuitatea de "substanta" intre cele doua revelatii. De remarcat lupta duhovniceasca care se da, supliciul, asemeni tagaduirii lui Petru. Ispita ca autopropulsare. Ca razbatere.

M.

"Vremea secerisului" oprita parca din iubire la baza firului de iarba.
"Nimicul" primind consistenta, ca-ntr-o geneza, invaluind "de departe", oprind bataia obsedanta si uniforma a ceasului, depasind orice inchipuire fie tenebroasa ("praful"), fie delicata ("beculetele de brad" ale copilariei), fie intelectuala ("carti adnotate").
Poemul parcuge calea de la nimicul ca "inexistenta", ca zid, la nimicul ca "germinare", ca incoltire. Proces destul, destul de neasteptat, socant si definitiv pentru poetul insusi("lovitura de gratie"), darmite pentru cititor.

M.

"moartea ca un fir de par", insignifianta, insa intotdeauna "socotita" de Cel de Sus (la care "si perii capului sunt numarati"). Si totusi "frumoasa". Este "speculata" ca poarta spre "Inviere".
Ideea aproape obsedanta in toate poemele a "Dragostei ca nastere", ca-ntr-o icoana a Maicii Domnului (pantece curbat -gandind la Bizant-) unde Dumnezeu este cand Pruncul, cand Mirele, cand amandoua, cand mai preus de acestea...
"lumanari locuite de ingeri" - sintagma depasind orice comentariu, un fel de lumina, un fel de intuneric cu aripi, culoare, diafan, elegii duineze.
Ca un pricipiu mistic al vaselor comunicante "sangele trece in sange"...

construit pentru altcineva, pentru "minotaur", labirintul in care este aruncat Icar, ca pedeapsa, de data aceasta este cautat de noi insine. Cat mai complicat daca se poate. Ca libertate. Ca "poarta".
Veche conceptie antica de scapare din labirint, prin aripi confectionate, esec impersonal (Marea Egee), este inlocuita de "vederea Celui nevazut, de insusi Hristos, ascuns in tainele inimii".
Rabdarea adancirii de sine, ca rodire Hristica, ca profunzime, unde "rasu /plansu" stanescian invedereaza "intrarea in Imparatie"...

M.

Ca un laimotiv dominant, sintagma "Constelatii gemene" cu reverberatii in poemul "siamezi eram".
"Pentru aceasta ți l-am trimis, pe el însuși, adică inima mea; primește-l." (Epistola catre Filimon). Citat reprezentativ din epistola paulina, in consonanta cu textul de fata. Ca o cheie, ca un cifru, numele "Filimon" aruncat aparent fara vreo noima.
Din umbra Maica Domnului, discreta ca-n orice reprezentare, fara a i se mentiona numele.
Iarasi gandul tagaduirii, "să dărâm tot?", intrerupt poate prea brusc de un "nu" categoric.
Amintind de "Saptamana a patimilor" este nevoie in final de o "explicatie" destul de rationala, omeneasca as putea spune, insa atat de necesara "noptii" in care ne situam. Un fel de discutie nocturna cu Nicodim.
Dambul Golgotei din titlu isi lumineaza radacinile la sfarsitul poemului transmitand parca sonor, peste veacuri, nemaipomenitul colind moldovenesc "dupa dealul cel mai mare /rasarit-a mandrul soare", cu reale conotatii in celebra scena care incheie filmul "Osanda".

M.

Pregatire pentru nastere, prunc, pumni stransi, pantecul matern...
Interesanta imaginea rasturnata a timpului, intai bun, apoi crucificat. Timp care revine la sfarsitul poeziei, insa sub alta forma, plenara, a "buclelor".
Armonia divina din final, cand sunetul, vizualul si timpul devin o unitate, recompune si depaseste senzorialul. Ca un vuiet, ca o "convietuire siameza", daca s-ar putea spune asa...

M.

un fel de "schimbarea la fata a Romaniei", fara vreo aluzie cioraniana.
Se porneste de la premise "adamice" total nefavorabile: prunci ucisi, caprioara lui Labis, disparitia fizica a codrului eminescian, cu vadite trimiteri la moartea spirituala.
Renasterea este sustinuta insistent, in cascada, prin :"chipul nefacut de mana" (Abgar al Edessei, cel vindecat de Hristos, care a primit in dar prima reprezentare a Acestuia), "cerul strans ca un sul" (Apocalips), "panzele de paianjen" (ca-ntr-un drum spre Emaus cand ochii lor erau facuti sa nu vada), si de finalul brancusian al iubirii nesfarsite.

M.

"Flasneta" imi aduce aminte de "trambita" din urma. Mi se pare cheia descifrarii poemului. In orice caz, poezia are legaturi multiple cu Sfarsitul.
Un Rai inca nedeplin, discret, care totusi isi face simtita prezenta, in pofida exacerbarii inevitabile a raului. Ca o plamada, ca un aluat.
La un moment dat un pic de panica "am luat la rand magazinele", ca apoi totul sa se "descarce" in rugaciunea finala.
Socanta "autoservirea pisoiului cu mamaliga" in voita disonanta cu " fericirea lasarii in voia celuilalt". Intregul text, in fond, pastreaza aceasta dinamica incitanta, profund crestina.

M.

multumesc frumos de apreciere,
toate cele bune!

din cand in cand ma mai gandesc si eu la el.
in poemul acesta parca ne-ar privi duhul eminescian la sfarsitul unui razboi, cand toate oasele noastre sunt aruncate pe camp, pregatite sa-si traga carnea pe ele, adica sa renasca. Nu intamplator, cred ca apare incoltirea grauntelui de luna, exact dupa versul "casa fara usi e suspinul celui ce moare".

Mircea