Poezie
Sonetul scării
1 min lectură·
Mediu
Un mi și un sol se
aleargă prin câmpul cu fa,
oranjuri tinere, naturale,
netemătoare de viață.
Eu chem din priviri clopoței
și maci la ureche. Mai
frumoși împreună, modulăm,
estompăm, expiem.
Doremifasolbemol,
doar să ating pe vârf
de sunet vestea violetă!
Oameni iuți au început
deja să mă îngroape,
îi înțeleg.
012.511
0
Pornind de la aceasta observatie tehnica, reiese destul de usor ironia textului. Cum poti ingropa pe cineva care in mod cert mai are ceva de spus? care e la mijloc de drum?
Finalul face parte din categoria "resemnare in bascalie", care in mod cert nu poate, cel putin pe moment, pune punct izolarii poetice, la care se refera, de fapt, intreaga poezie...
De aceea, cred eu, urcusul autorului continua incontestabil, impotriva tuturor criticilor, a sfidarii, si a superficialei aprecieri, modelandu-se pe o "scara fara sfarsit"...
M.